Yasunari Kawabata s-a născut la Osaka, în 11 iunie 1899, într-o familie bogată și educată. La numai trei ani a rămas orfan. După moartea bunicii și a surorii lui, copilul a fost crescut de un bunic bătrân și orb. Au fost ani însingurați, care, s-a spus, au conturat sentimentul părăsirii și al regretului, dominant în romanele sale.
În 1924 a absolvit Universitatea Imperială din Tokio. A debutat în 1925 și doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela „Dansatoarea din Izu” iar în 1948 și-a câștigat definitiv notorietatea cu romanul „Țara Zăpezilor”. Este primul scriitor japonez distins cu Premiul Nobel pentru Literatură, în 1968, motivația juriului fiind „măiestria lui literară, care exprimă, cu mare sensibilitate, esența spiritului japonez”.
<<Relația om-natură e însă simțită de scriitorul japonez ca primordială, anterioară oricărei alienări și deci oricărei apropieri în sensul cunoașterii. Aici este diferența, și din acest punct al atitudinii sale existențiale izvorăște echilibrul imaginilor și intensitatea senzorialității lor, care nu le dă niciodată înțeles simbolic sau alegoric, rămânând în concretețea lor imediată. Un călugăr chinez din vechime obișnuia să spună: “ Când am început a învăța Zen, munții erau pentru mine munți; când mi-am închipuit că înțeleg Zen, munții nu mai erau munți; dar când am ajuns la cunoașterea deplină, munții au fost din nou munți. “>>
(Traducere din limba japoneză și prefață de Stanca Cionca, în ,,Țara zăpezilor”, Editura Univers, București 1974)