de Ionel Alexe
Nu poți vinde flori dacă ești bosumflat și urâcios. Trebuie să fii ca florile, zâmbitor, delicat, înmiresmat, sincer, prietenos, expresiv, mângâietor, sfios, poate și nițel muzical. Nu altfel va fi fost Manda Radu, cea mai cunoscută dintre florăresele Constanței, de la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, „simpatica noastră concetățeană”, cum o numea ziarul Dobrogea jună într-o pagină din septembrie 1920.
Războiul cel Mare adusese multă suferință orașului nostru, iar sfârșitul lui, îndelung așteptat, îl găsise într-o stare de plâns, străzile-i erau murdare și prost iluminate, școlile, hotelurile, casele particulare îi fuseseră prădate fără milă de trupele de ocupație (câteva clădiri fuseseră bombardate și distruse), lipsa apei era atroce, pâinea era scumpă și se vindea doar pe cartelă, comercianții vlăguiți. Înglodată în datorii, primăria era paralizată. În acest peisaj al ruinei, în această vale a plângerii, florăria deschisă de Manda Radu în Piața Independenței (Piața Ovidiu de astăzi) era o oază, un mic spațiu al bucuriei și al speranței, al generozității (florile se cumpără pentru a fi oferite), al cozeriei și veștilor bune. Era situată în partea de nord a pieței, lipită de calcanul casei înalte dintre străzile Traian și Carol (actualul B-d Tomis), și la vest de casa subțire a lui Grigore Mira, vizibilă în unele dintre cărțile poștale realizate de tipografii vremii: o construcție modestă, din scânduri, cu acoperiș în două ape, firmă pictată și copertină amplă, deschisă pentru a proteja gălețile cu flori scoase înaintea prăvăliei. Vânzătoarei îi spuneau toți Manda Florăreasa, ea însăși se recomanda așa în paginile de publicitate ale ziarelor epocii.
La un moment dat, Manda și-a deschis alături de florărie o „lustragerie americană”, cum zicea ea într-o reclamă din 1921, probabil referindu-se la faptul că poseda o mică estradă din lemn, ca o piramidă în trepte, cu suporturi pentru picioare și scaun confortabil în vârf, superioară desigur simplei cutii cu perii, creme și cârpe folosită de lustragiii ambulanți, care impunea clientului să stea în picioare.
Putem fi siguri că Mandei Florăreasa îi mergea bine, deoarece concurența, atât în domeniul vânzării florilor, cât și al lustruirii încîlțămintei, o pizmuia, iar pizma lua uneori forme agresive. Așa, de pildă, într-o zi a lunii august 1920, florăreasa noastră a fost lovită și insultată de Veta Nicu, florăreasă venită în orașul nostru din București, cu atâta furie încât „sărind publicul în ajutor, cu mare greutate a putut scăpa pe Manda din mâinile agresoarei”. În iarna lui 1921, un lustragiu a fost cel furios pe succesul Mandei – Cristu Petrescu, venit din Galați, care, turmentat de băutură, a intrat împreună cu soția lui „în magazinul de florărie și lustragerie al femeii Manda I. Radu, provocând un mare scandal și încercând să spargă geamurile”. A fost nevoie de intervenția poliției pentru a restabili bunul mers al lucrurilor: cilibia Manda printre florile și mușteriii ei, iar nemulțumitul Cristu Petrescu, cu tot cu consoartă, la arestul central.
La sfârșitul anilor 1920, Consiliul Comunal al Constanței a hotărât modernizarea Pieței Independența, iar în primăvara lui 1931, planurile au fost puse în aplicare: câteva locuri virane au fost transformare în scuaruri, clădirea lui Grigore Mira a fost demolată, iar „o gheretă a fost mutată”, după cum nota un ziar. Această gheretă ar putea fi prăvălia Mandei, și-mi imaginez că strădania ei a continuat, cel puțin cu același succes, în alt colț de oraș. Însă-i doar o închipuire, fiindcă din acest moment, am pierdut urmele Mandei Florăreasa.
[Imagine cu latura nordică a Pieței Independenței, din anii 1920; carte poștală din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]