Amelia Stănescu: Silvia Bitere, când ai început să scrii și ce te-a determinat să te apuci de această „meserie”?
Silvia Bitere: Am început să scriu așa mai serios, adică să fiu conștientă că scriu cu adevărat, în timpul facultății, de fapt în primul an de facultate. Nu scriam poezie, scriam povești. Îmi plăcea să povestesc întâmplări. Le scriam pe un caiet studențesc. Mi-a plăcut mereu să citesc. Citind era ca și cum călătoream într-un anumit loc prin intermediul personajelor propuse de autorul vreunui roman. La cursul de literatură îl aveam ca profesor pe regretatul critic literar prof. dr. în filologie, Puiu Enache. Și cred că de aici a început totul. Eu urmam profilul de Birotică, nu de Filologie. În urma unui examen de literatură susținut la domnul prof. Puiu Enache, acesta mi-a spus: „să mergi să faci filologie în continuare!” Nu s-a întâmplat așa pentru că mintea mea de atunci nu era mintea mea de acum, însă lucrurile s-au aranjat destul de frumos pe parcursul existenței mele.
Poezie am început să scriu după ce am terminat facultatea. Între timp tot citeam, citeam și citeam, multă filosofie în general, adică îl adoram pe Emil Cioran încă din liceu și, evident, m-am dus mai departe cu filosofii.
Poezia mea s-a scris pur și simplu dintr-o necesitate a ceea ce sunt eu. Adică m-am trezit scriind poezie fără să vreau. Simțeam să pun jos pe hârtie tot ce știam despre mine, evident sentimentele curgeau pe hârtie și cu cât scriam despre mine, cu atât mă simțeam mai vie, mai eu și asta-mi plăcea la nebunie. Când scriu poezie am senzația că sunt nemuritoare.
Vis-à-vis de „meseria” de poet, căci este considerată, așa este, o meserie, adică apare în C.O.R., spun, în ceea ce mă privește, că nu am privit această meserie ca pe o meserie, ci ca pe un dar de la Dumnezeu că pot lăsa în urma mea o parte din mine, o moștenire.
A.S.: „Il mestiere di vivere” – jurnalul lui Cesare Pavese… Poezia ca „meserie de a trăi”, ca vocație, în cazul tău. Când ai publicat prima poezie, apoi primul volum de poezie și care a fost povestea din jurul acestui debut, cred, extrem de emoționant pentru tine?
S.B.: Așa este. Poezia ca „meserie de a trăi” este o meserie care se plătește spiritual, în cazul meu. Ești angajatul lui Dumnezeu fără normă. Nu trăiești din poezie ca să faci bani. Firește, am cărți de poezie prin librării, însă prețurile la acestea sunt foarte mici, așa că nu-ți poți permite să-ți asiguri traiul de zi cu zi din poezie. Nu faci afaceri cu poezia. Recunoașterea în timp îți va da șansa să-ți asiguri numele ca el să rămână scris undeva, într-o carte mai mare și care să fie de folos culturii. E tot ce contează pentru mine ca poet: să fiu!
Vis-à-vis de publicarea primei mele poezii, pot spune că mi-a fost publicată prima dată într-un spațiu virtual, destinat exclusiv poeziei. Cred că era în anul 2009. Și prima mea poezie publicată pe acel site virtual, după 3 ani, deci în 2012, avea să apară în primul volum de poezie, de fapt momentul debutului cu „De-a Coraline”, carte care a fost nominalizată la „Premiile Mircea Ivănescu” din 2012.
Sigur că a fost un debut extrem de emoționant pentru mine și spun lucrul acesta mai mult pentru emoția de a nu dezamăgi oameni importanți din literatură, mai mult decât atât să nu-l dezamăgesc pe regretatul Tudor Cristea, fondator al revistei de literatură din Târgoviște, „Litere”, și renumit critic literar care și-a pus amprenta asupra poeziilor mele încă de la începuturile formării mele ca poet.
Povestea debutului este aceea că mi-a fost greu s-o încep în sensul că nu eram hotărâtă dacă să scriu o carte pentru că nu mă gândisem până atunci să devin poet cu acte în regulă. Și aveam o prietenă bună care mă tot încuraja… Pe vremea aceea frecventând și site-uri de literatură, am avut prilejul să cunosc oameni de litere sau care făceau literatură. Așa l-am cunoscut pe grozavul scriitor, poet, Adrian Suciu.
Prietena mea a sponsorizat volumul meu de debut în întregime, iar Adrian Suciu a completat debutul meu prin editarea acestuia la Ed. Grinta din Cluj-Napoca. A urmat lansarea lui spectaculoasă în Club Doors din Constanța unde știi foarte bine, dragă Amelia, ai coordonat evenimentul, eveniment care la vremea respectivă îl viza și pe romancierul Bogdan Hrib. Lucrurile acestea se întâmplau în anul 2012, dar acum că m-ai întrebat mi se pare că debutul meu a fost ieri.
A.S.: Ești membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est. Cum se face că, deși te-ai născut și trăiești la Constanța, ai ales să faci parte dintr-o altă filială, și nu cea dobrogeană?
S.B.: Da. Prin editorul Adrian Suciu, care conduce de ani de zile o asociație literară – „Direcția 9”, fondator fiind, am cunoscut mulți scriitori, s-au creat așa zisele pârghii de care ai nevoie în viață ca să treci o punte. Și eu am trecut acea punte la Galați pentru că anturajul literar de la vremea respectivă se formase cu scriitori din Galați și nu din Constanța unde locuiam și locuiesc. Locul este mai puțin important în acest context, ca și poet.
În cadrul unei tabere de literatură desfășurate la Costinești sub egida Direcției 9, am avut șansa și onoarea de a cunoaște președintele Filialei Sud-Est, la vremea aceea pe scriitorul Corneliu Antoniu. La acel eveniment literar s-au recitat poezii de către poeți importanți: Ciprian Chirvasiu (care nu mai este din păcate printre noi), Anca Mizunschi, Amelia Stănescu, Adrian Suciu, Alina Naiu, Marius Dumitrescu etc.) Și dintr-o vorbă-n alta am discutat și despre cum poți deveni membru al U.S.R. La următoarea întâlnire, de data aceasta la Galați, deja aveam pregătit dosarul meu cu tot ce trebuia să conțină în materie de cerințe literare, bineînțeles. Și am intrat în U.S.R. în 2015, anul în care îmi depusesem dosarul, cum s-ar zice la prima strigare.
A.S.: Silvia Bitere nu scrie doar poezie. Unde te simți mai în largul tău, care este spațiul tău de confort: poezia sau proza?
S.B.: Silvia Bitere nu scrie doar poezie, scrie și proză scurtă. Proza o am scrisă înainte de a deveni poetă, însă este publicată în anul 2014, iată la diferență de două cărți publicate de poezie. Am cochetat cu proza de când mă știu, cum spuneam și la început de interviu, mi-au plăcut de când mă știu poveștile, însă în poezie am trăit mereu sentimentul acela infinit de autocunoaștere, de introspecție în raport cu realitatea imediată.
Roman nu am publicat încă. Îl am în manuscris, a fost dat spre o editură prestigioasă, urmând să apară cum ar fi fost anul trecut, în 2023, însă ceva m-a oprit în a-l publica. Am simțit că nu pot să-i dau drumul în lume. Totuși, un roman este un roman, și dacă scriitorul nu este mulțumit de felul în care se prezintă la un moment dat propriul roman, este obligat prin natura lui, prin exigența sa, să-l revizuiască până la data la care consideră că este ceea ce trebuie. Scriitorul Horia Gârbea chiar m-a sfătuit să iau un timp necesar, atât cât trebuie, pentru a desăvârși un roman, și se referea la faptul că poate dura chiar ani. Nu vreau să grăbesc lucrurile doar de dragul de a debuta cu roman și cine scrie roman cred că știe despre ce vorbesc.
A.S.: Când ai intrat pentru prima oară într-o bibliotecă?
S.B.: Când am intrat prima oară într-o bibliotecă? Prima oară am intrat în clasa întâi, în biblioteca școlii nr. 16 din Constanța. Și prima carte pe care o împrumutasem s-o citesc se numea și se numește „Chen cel mic și frații dragoni”. Mai târziu, prin liceu, apoi prin facultate, chiar aveam abonament la Biblioteca Județeană, frecventam biblioteca, îmi era drag să caut în fișe pe un anume autor, apoi să miros cartea din raft, să caut printre rafturi cartea de care am nevoie. Pe vremea mea, Biblioteca Județeană își avea sediul lângă Catedrală și Catedrala „își are sediul” aproape de mare… Așadar, după ce studiam în bibliotecă în jur de două ore, mă plimbam pe faleză.
Fără doar și poate, încurajez cartea, cititul, ar fi de neiertat să nu fac asta. Ca scriitor este o condiție sine qua non să citești! Și nu doar ca scriitor, că nu trebuie să fim toți scriitori ca să ne placă să citim. Nu. Nu trebuie să fim pictori ca să admirăm pictura vreunui pictor etc.
Citim și mergem la bibliotecă pentru a descoperi o altă lume, o cultură, pentru a ne descoperi pe noi înșine, pentru a merge cu fruntea în sus printre oamenii de pe stradă, pentru a fi mândru că ești ființă umană, pentru a te forma frumos ca om etc.
A.S.: Împrumuți cărți de la bibliotecă?
S.B.: De câte ori este necesar și nu găsesc prin librării sau prin mediul on-line materiale despre un autor, da, apelez mereu la bibliotecă.
A.S.: Ce alegi: să citești în sălile de lectură sau în spațiul tău intim de acasă?
S.B.: De obicei citesc în spațiul intim de acasă pentru că mi se pare mai comod și uneori venind de la serviciu, făcând și treburi gospodărești mai apoi, îți vine mai ușor să deschizi o carte la tine acasă.
A.S.: Are Silvia Bitere legitimație la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța?
S.B.: Spre rușinea mea, legitimație la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” nu am, dar promit să-mi fac. Am avut cu ani în urmă.
A.S.: Am înțeles. Va trebui să te ții de cuvânt pentru că ne sunt martori cititorii acestui interviu. Sunt cărțile Silviei Bitere la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” din Constanța?
S.B.: Cărțile mele se găsesc la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman”, însă nu cred că există foarte multe exemplare. Dar dacă există un singur exemplar să zicem dintr-o carte, acel exemplar, la nevoie, se poate xeroxa.
A.S.: Cum îi explici unui tânăr de ce este important să citim, cum ai făcut-o în cazul fiicei tale, studentă actualmente la Facultatea de Medicină din Constanța?
S.B.: O, da. Foarte bună întrebarea. Pentru mine este simplu să-i spun: doar citește! Citește orice chiar, doar citește. Citește și ceva urât, citește și ceva frumos, citește ca să ai ce compara, citește genuri literare diferite ca mai apoi să te oprești la ce-ți place, la genul de literatură care te atrage.
De exemplu, fiica mea este siderată după literatura fanstastică, are și un autor preferat căruia cred că i-a citit până acum toată opera: Stephen King.
A.S.: Suntem mai bogați spiritual cu fiecare carte citită…
S.B.: Absolut suntem mai bogați spiritual cu fiecare carte citită. Nu există loc de interpretare aici. Ai citit o carte, în secunda următoare ești cu o treaptă mai sus față de tine și tot așa.
A.S.: Cine e Silvia Bitere acum, în viziunea Silviei Bitere?
S.B.: Silvia Bitere este acum un om care are propria-i masă și casă, o familie minunată, cu soț și copil, cu tot tacâmul cum s-ar zice, împlinit spiritual prin scris, uneori răcit de la vremea de afară, alteori în deplasare pe la diverse festivaluri de literatură. În general, îmi place să cred că nu fac umbră de pomană pământului.
A.S.: Silvia Bitere declară „stare de urgență la nivel poetic”, ea crede în visul ei artistic precum într-o călăuză indispensabilă noaptea, iar atunci când doarme, ea are „apusul de soare după ureche”. Silvia Bitere ascunde în propriul trup un soldat curajos care nu se teme de îndoieli, de răspunsuri abrupte, ea poartă pe umeri epoleți de general. Cu toate acestea, mersul ei de felină străbate trupul poeziei încet, dar până la sânge… „Să spunem puțin lucrurilor pe nume”, Silvia Bitere… ai ultimul cuvânt!
S.B.: Mulțumesc, dragă Amelia Stănescu, mai întâi de toate, pentru întrebările adresate, apoi pentru faptul că faci cunoscută, prin intermediul Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman”, această muncă frumoasă de a scoate în lumina zilelor cărți ale scriitorilor contemporani.
Legat de „starea de urgență la nivel poetic” și de visul poetului în speță, pot să-ți spun doar că la un moment dat poetul (totuși nu vreau să generalizez) devine frustrat, uricios, își neagă dorințele, folosește psihologia inversă ca o subminare de sine pentru că el în realitate știe că lucrurile nu stau așa de fapt, le edulcorează în favoarea lui, dar păstrând proporția condimentelor. „Starea de urgență la nivel poetic” se regăsește în poemul intitulat „apel umanitar”, fiind primul vers care deschide poezia. Iată aplicarea psihologiei inverse în care trebuie să creadă poetul: „nu există suflete pereche decât în vise” – negarea; apoi: „însă dacă voi credeți în vis/ atunci nu renunțați la el pentru o mână de oase”. Deruta aceasta îi face bine poetului. Mai departe… când „dorm cu apusul de soare după ureche”, e limpede mesajul, poetul doarme fericit, este general, este ce vrea el să fie. „Nu există verde urât!” se intitulează poemul în care dorm cu acest apus de soare după ureche. Nu că poetul nu ar putea să doarmă și cu o floare după ureche etc. Vis-à-vis de versul, „cu epoleții pe umeri”, din nou poetul se crede puternic, „soldatul din trup” (este și titlul poemului) luptă pentru el însuși până unde vrea el să ajungă cu mesajul. Evident, ajunge general, conduce, e deja SUS. Cam așa spun eu „puțin lucrurilor pe nume” într-un volum de poezie apărut în anul 2016, la Ed. Limes, Cluj-Napoca: „Să spunem puțin lucrurilor pe nume” în cel de-al 4-lea volum de poezie, cronologic vorbind. Închei așa, cu un catren shakespearian drag, de final, din „Cântecul bufonului” și cu mulțumiri încă o dată Amelia Stănescu: „Piesa-i gata, trag oblonul/ Hei, ce ploaie e afară!/ Dacă v-au plăcut bufonii/ Mai poftiți și-n altă seară/.”
A.S.: Silvia Bitere, extrem de exactă și explicită, ne-a oferit, iată, din culisele laboratorului său poetic, mai mult decât ne-am imaginat! Cine dorește să descopere poemele tale este așteptat la sălile de lectură și de împrumut ale Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța pentru că ai avut deosebita generozitate de a ne oferi exemplare din toate volumele publicate de tine până acum. Îți mulțumim frumos și noi și îți dorim să ai spor la scris și inspirație creatoare pentru cât mai multe cărți de acum înainte!
Interviu realizat de Amelia Stănescu, noiembrie 2024