de Ionel Alexe
E vară în Constanța interbelică și fierbințeala zilei se prelungește în noapte. După lunga plimbare romantică de aseară, de pe bulevardul Cazinoului, ori vesela întâlnire cu amicii, prelungită la vreuna dintre terasele Pieței Independența și stropită din belșug cu berea „Sleeping-Car” a fabricii Bragadiru, somnul e stăpân atotputernic. Întunericul e aproape total, felinarele rare ale societății Ganz și cele câteva vitrine luminate, din jurul statuii lui Ovidiu și de pe strada Carol, abia-i întinează catifeaua neagră și groasă. Gardienii publici își fac rodul, atenți la lacătele prăvăliilor, dar și ei ațipesc într-un colț retras.
Într-o astfel de noapte, prin ferestrele lăsate deschise intră adierile răcoroase, cu iz marin, murmurul slab al valurilor, parfumul de leandri și regina noptii. Dar tot pe acolo intră, cu pas ușor, hoții. Și fiindcă obiceiul lor e să facă asta în special atunci când visele străbat somnul ca niște nave pline de zâmbete și dansuri, adică spre dimineață, acești hoți au fost numiți în epocă hoți de bună dimineața.
Înfășurați într-o urzeală de tăcere, umbre și penumbre, hoții de bună dimineața erau atletici, pricepuți, isteți. Unii acționau singuri, alții preferau ajutorul unui coleg, mai rar formau o mică bandă. Cu siguranță băteau la ore mici străzile, observând figuri și tabieturi, ferestre ce se ferecau și ferestre ce rămâneau deschise, camere ce se animau devreme și camere ce lâncezeau până târziu. Alegeau să dea lovitura văzând perdelele fluturând și acceptau orice, vile dichisite, clădiri de raport, hoteluri de toată mâna. Dacă era vorba de case particulare, de cele mai multe ori știau cine era proprietarul sau locatarii (multe proprietăți erau închiriate). Rareori aveau vreo idee despre interiorul casei, despre dispunerea camerelor, aranjarea mobilelor, despre ascunzători și capcane. Știau însă că fereastra deschisă dădea în dormitor și se adaptau cu rapiditate.
Ca mâțele se cățărau pe ziduri ori se lăsau de pe acoperișuri până la geamurile date de pereți și, odată intrați, evaluau cu ochi încercat încăperile, cuferele, scrinurile, birourile, sertarele. Dacă le găseau ferecate își foloseau șperaclele și măestria, fără a scrijeli prea tare liniștea locuinței. Scotoceau și luau cu ei doar lucruri mici, ușoare și prețioase: bani, bijuterii, argintărie, ceasuri de aur, uneori documente ce puteau fi valorificate. Nu pierdeau vremea căutând dincolo de un răstimp sigur și erau grijulii să nu lase urme pe care sticleții le-ar fi putut folosi. Armele, albe sau de foc, erau absolut excluse din arsenalul lor.
Cu toate precauțille și notoria dibăcie, borfașii de bună dimineața erau uneori simțiți de locatari și fugeau fără a se alege cu ceva, câteodată erau chiar prinși la fața locului. În plus, polițiștii locali erau și ei inteligenți și pricepuți, așa că multe dintre furturile de acest fel erau elucidate destul de prompt, iar autorii lor arestați și condamnați. Năravul nu se schimba însă, așa că după perioada de recluziune, de cele mai multe ori nu mai mare de câteva zile, își reluau „ocupațiunile”.
Trebuie spus și că julitorii de bună dimineața nu se limitau la această metodă de jaf. Poate că unii dintre ei se specializaseră în furturi de noapte, dar toți erau oportuniști, nu se dădeau în lături de a sustrage un portofel grăsuț, de a șuti o poșetă arătoasă, de a fura o bicicletă pierdută din ochi câteva clipe, de a escroca, de a tâlhări prin elaboratul sistem „grant”. De altfel, se simțeau obligați să facă asta, de vreme ce arșița ținea numai câteva luni, după care ferestrele urbei se închideau și rămâneau închise până vara viitoare.
[Carte poștală din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța, cu strada Carol, azi Bd. Tomis; în prim plan clădirea de pe colțul cu strada Dragoș Vodă]