de Ionel Alexe
Totul a început într-o gheretă din capătul dinspre grădina publică al străzii Rahova, Constantin Brătescu de azi. Doi tăietori de lemne din Constanța, Nicolae Bucșan, de 21 ani, și Eftimie Teodoru, de 22 ani, împreună cu Alexandru Zaharia, de 20 ani, din Constanța și Tănase Zaharia, de 22 ani, de fel din Medgidia, ultimii probabil fără ocupație, au format banda pe care ziarele din epocă au numit-o „Banda mascată”. Nu erau începători în ale fărădelegilor, dar până la acel moment se limitaseră la lovituri de mică amploare, furturi din vagoane, spargeri de magazii, găinării. Cei patru au depus jurământul de rigoare și și-au ales liderul: Tănase Zaharia. Scopul bandei? Jefuirea, prin orice mijloace, a câtorva dintre cei mai avuți oameni din oraș. Fiindcă știau că urciorul nu merge de multe ori la apă, se legaseră ca, atunci când vor fi adunat suficient, să se dea la fund, să se cumințească într-o viață retrasă, liniștită, respectabilă.
Au început prin a face o listă cu bogătanii urbei. Negustorii Lascaridi, Târpă și Frenkian, cherestegiul Theiler, familia Frangopol, bijutierul Șapira, Constantin Alimănișteanu și Constantin Pariano, mari proprietari rurali, cerealiștii Manissalian, Stavraka și Sterie Dallă, industriașii Aram Damadian și Spiru Macri, avocatul Valahu, doctorul Bârzănescu trebuie să fi fost, între alții, în vizorul bandiților. Au făcut bilețele cu fiecare nume și mahărul bandei a scos din căciulă primul „client”: Tache Manicatide.
Sorții ochiseră bine, Manicatide era gros la pungă. Venit de tânăr la Constanța (se născuse în Giurgiu), Manicatide se remarcase ca un comerciant serios, un industriaș îndrăzneț, un creditor lipsit de scrupule. Înființase o fabrică de vopseluri (de „ocruri și culori”, după cum o anunța el) la Defcea (în comuna Mircea-Vodă de azi), una de cretă la Murfatlar, alta de cărămidă la Adanolchioi, un birou de transporturi internaționale și import-export la Constanța. Locuia pe strada Lascăr Catargiu (azi Nicolae Titulescu), într-o frumoasă casă cu etaj, pe care și-o construise în jurul anului 1900, casă ce există și astăzi.
Ținta bandei nu a fost însă domiciliul somptuos al lui Tache, ci sediul firmei lui de expediții, din strada Grigore Cantacuzino (azi Arhiepiscopiei) nr. 14, a cărei casă de bani era, se pare, mai mereu doldora de bani și obiecte de preț. Pregătind „concertul”, cei patru au studiat obiceiurile sergenților de stradă și ale angajaților, încuietorile ușilor și desenul interior al clădirii, și-au făcut strategia și și-au împărțit sarcinile. Șeful și-a luat asupra lui datoria de a folosi pumnalul și, la nevoie, de a face felul smintiților care le-ar ieși în cale și li s-ar opune. Într-una din nopțile lunii noiembrie 1922, și-au luat armele, „lămpile de buzunar”, „gura de lup” și celelalte unelte, și s-au îndreptat, pe drumuri diferite, către peninsulă. Ajunși la locul spargerii și-au tras pe fețe măști colorate, au forțat ușa de la intrarea clădirii, apoi pe cea de la biroul unde sperau că-i așteaptă o pradă ușoară și „balșoaie”. N-a fost deloc așa. Cum au intrat, scena s-a luminat brusc și s-au trezit la capătul unor țevi lungi, strălucitoare și reci, aflate în continuarea unor brațe solide de polițiști.
Caraliii erau desigur gata să le scoată plombele, dar n-a fost nevoie, vlaga gealaților se făcuse fum, cătușele au părut că strâng niște vrejuri uscate. Când le-au scos măștile, fețele li se lungiseră până la podea. Cumva fuseseră mirosiți. Ori poate unul din ei se descheiase prostește la gură, după câteva țoiuri, în vreo cârciumă, cineva auzise și îi „cântase”. Abia în furgonul ce-i ducea la beciul poliției s-au dezmeticit nițel, cât să molfăie câteva întrebări fără răspuns. În sufrageria sa, stingând apăsat încă un cigarillos, Tache Manicatide a răsuflat ușurat.
[Strada Gheorghe Grigore Cantacuzino, azi Strada Arhiepiscopiei, într-o carte poștală din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]