Șt. O. Iosif în amintirile lui Ioan. N. Roman

Views: 22

La aniversarea de 25 de ani a ziarului „Adevărul” (1888-1913),  redactori, colaboratori și prieteni au organizat o ampă sărbătoare și au editat un volum care reunea în principal, rememorări de-a lungul privind începuturile colaborărilor lor legate de redacția ziarului „Adevărul”, unii ziariști și alții scriitori consacrați mai târziu. Cel care s-a  îngrijit de apariția acestui volum  a fost Constantin Mille (1861-1927), ziarist, nuvelist, poet, avocat și mai târziu deputat.prieten apropiat și colaborator al lui Ioan N. Roman.

De-a lungul timpului s-au spus și adus mărturii privind rolul lui Ioan N. Roman în editarea mai întâi ca supliment a ziarului „Adevărul literar și artistic” și înainte de acesta, privind  contribuția sa la publicarea primelor încercări literare ale unor scriitori români.

Unul dintre aceștia este Șt.O. Iosif despre care Ioan N. Roman, folosind prilejul aniversării într-un volum a ziarului „Adevărul”, își rememorează primele momente ale întâlnirii cu acesta și apoi colaborarea sa la ziar.

Debutul lui Șt. O. Iosif în literatură s-a făcut – consideră Ioan N. Roman în paginille ziarului „Adevărul” în toamna anului 1892. „Era, după cum îmi aduc aminte, într’o după amiază posomorâtă și ploioasă de Septembrie: în dup’amiaza zilei de 13 Septembrie 1892. În redacția Adeverului, instalată atunci în apartamentul din stânga pasagiului Vilacros, spre Banca Națională, activitate febrilă: toți lucrau pe capete pentru numărul de a doua zi al ziarului.

 

De odată ușa ce da în pasagiu se deschise, și un tânăr, mai degrabă un copil, de vre-o 16-18 ani, îmbrăcat sărăcăcios, palid, cu privire blândă, având aerul că sufere, intră înlăuntru, veni la biuroul meu, îmi întinse un plic și îmi spuse: „V’am adus câteva încercări de ale mele… și vi le las… să vedeți dacă sunt publicabile”.

Și parcă bucuros că a terminat, copilul s’a retras, înclinându-se respectuos și aruncându-și timid, ochii la biuroul de vis-a-vis, unde „Directorul” (este vorba de Alexandru Beldiman n.n.)– care, ca și ceilalți membri ai redacției de altfel, nici nu dăduse atențiune scenei, mai ales că eram atât de obicinuiți cu ele – medita pe franțuzește cine știe ce articol lapidar, fumându-și una din țigaretele lui speciale, lungi și subțiri, fabricate în casă de cucoana Frosa, veche și credincioasă amică a familiei.

Am deschis sceptic, plicul, și am cetit prima din cele două poezii, „Clătinându-și…”. Poezia m’a surprins în chip plăcut, m’a impresionat, mă impresionase și copilul care mi-o adusese. Era, de altminterea nu știu ce tainică potrivire între cuprinsul ei și vremea posomorâtă de afară. Am cetit-o și pe cealaltă: „Și nu mă vei lăsa…?”. Din ce în ce mai bine!

Hotărât lucru, – mi-am zis,  – copilul acesta are talent. Am trimes manuscrisul la tipografie, și amândouă poeziile au apărut, a doua zi chiar, în numărul Adeverului dela 14 Septembrie 1892.

Așa a debutat în literatură Șt. O. Iosif, pentru că – nu trebue s’o mai spun – copilul cu privirea blîndă, sfios, palid suferind și sărăcăcios îmbrăcat, era el.

Copilul acela, de 16-18 ani era destinat să devie unul din cei mai de frunte poeți ai noștri.

El avea să scrie dantelatul poem dramatic „Legenda funigeilor”. El avea să atingă și să facă să vibreze, în „Cântecele” lui suave, toate coardele unui suflet delicat. El, într’un cuvânt avea să îmbogățească literatura nostră cu atâtea nestemate.

Și în ajunul ultimelor evenimente din vara anului acestuia, tot el avea să smulgă din inimă strigătul „La Arme!” menit să răsune încă multă vreme, ca un puternic glas de goarnă.

Mi-a părut rău, atunci, că n’am oprit pe sfiosul copil, că nu i-am citit imediat „încercările”, că nu i-am răspuns numai decât că le găsesc „publicabile”, că vor apărea chiar în numărul viitor al „Adevereului”… Dar cine se aștepta!… Și apoi, nu știu de ce eram sigur că el va reveni, poate chiar mai puțin sfios și mai încrezător în puterile lui.

Peste câteva zile Șt.O. Iosif  a venit din nou la redacție, mi-a mulțumit „frumos”, că i-am publicat „primele încercări” și mi-a dat două.

Atunci am stat cu el câtva de vorbă.

Mi-a spus că e de loc din Transilvania, că părinții nu-i sunt în București; că e lipsit de mijloace; că-l îngrijește o mătușă bătrână, care nu e nici ea bogată, – și altele.(parțial adevărat, tatăl său este licențiat în filologie la Leipzig, iar mama provine dintr-o familie de intelectuali n.n.).

Eu l-am sfătuit și l-am îndemnat să continue a scrie, ca să-și dezvolte și să-și desăvârșească, prin muncă, talentul de care e înzestrat; iar când i-am adăugat că de aci înainte va avea dela ziar câte 60 de lei pe lună – 2 lei pe zi! – fața i se însenină, parcă nu-i venea să creadă și îmi mulțumi cu o bucurie copiărească.

Cele două poezii ce mi-a adus atunci sunt cele următoare, și ele au apărut în „Adevereul” dela 26 Septembrie 1892: „Ah! Oamenii…”și cealaltă, mai filozofică, superioară ca fond și mai reușită ca formă „O carte…”.

St.O. Iosif a continuat să colaboreze la Adevărul și în numărul din 4 ianuarie (1893 n.n.) a apărut o nouă și frumoasă poezie a lui, cum și două epigrame și o traducere din Petofi;: „În noaptea”, Unor amici”, „Unui pesimist”, „Cât e lumea…”.

Ceea ce surprinde în duioșia amintirilor este identificarea lui Șt.O. Iosif cu un copil. Privind prin ochiul timpului, la momentul desfășurării întâlnirii, Ioan N. Roman, nu era cu mult mai mare. El însuși era un tânăr de 24 de ani, al cărui debut literar avusese loc aproximativ pe la aceeași vârstă. Judecând după canoanele timpului era un adult responsabil, redactor șef al unui ziar central cu o bogată activitate publicistică în spațiul jurnalisticii, dar și al literaturii. Debutul său literar oficial este considerat odată cu publicarea primelor sale poezii și traduceri în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan de la Oradea, dar istoria literaturii fixează acest debut în revista „Albina” de la Botoșani. Dacă avem în vedere înscrierea sa în Junimea și poezile publicate putem considera că, Ioan N. Roman a intuit corect valoarea literară a unor tineri scriitori publicându-i cu regularitate în paginile „Adevărului” și mai târziu separat în suplimentul special al ziarului.