Licitațiile silite

Views: 46

de Ionel Alexe

În ziua de 7 Martie 1936, la ora 10 dimineața, portăreii tribunalului Constanța au deschis licitația pentru vânzarea averii mobile urmărite a d-lui Corneliu Crăciun. Faptul a avut loc în apartamentul locuit de acesta, la primul etaj al impozantei clădiri din strada Lascăr Catargiu nr. 13 (azi strada Nicolae Titulescu), clădire cunoscută ca Palatul Embiricos sau Palatul Navigației. De ce această intervenție drastică? Fiindcă d-l Crăciun nu-și mai plătise chiria de mult, de aproape doi ani, iar proprietarul imobilului, Societatea Creditul Funciar Urban Iași, ceruse autorităților executarea debitorului. Au fost scoase la vânzare mobile și obiecte casnice, cu siguranță de bună calitate, nu oricine locuia în Palatul Embiricos: „un birou de lemn stejar, două garderoabe cu oglinzi, un bufet, o masă de sufragerie, o mașină de cusut, două scaune și un dulap bibliotecă maro”.

Cazul lui Corneliu Crăciun nu era unul izolat, vânzarea silită la licitație a bunurilor rău-platnicilor pentru recuperarea datoriilor era un întristător, inevitabil și foarte des spectacol cu public al vechii Constanțe. Oamenii acumulau datorii, nu doar la chirie, ci și la fisc, la societățile de utilități, la partenerii comerciali, la bănci, la persoane particulare etc, iar unele întârzieri de plată duceau la executarea averii. Nu era rea-voință, așa mergeau lucrurile, așa prevedea legea: când datoria creștea, iar debitorul n-o putea achita, creditorul era îndreptățit să se adreseze justiției. Judecătorul aproba ori nu cererea lui, iar dacă o făcea, următorul pas era să pună sechestru pe o parte din averea debitorului. Odată cu sechestrul se stabilea și valoarea obiectelor reținute. Era inevitabil ca valoarea totală a obiectelor sechestrate să depășească, deseori cu mult, datoria. Urma vânzarea, realizată de Corpul Portăreilor Tribunalului ori de poliție. Demersul se putea amâna, ori chiar anula, dacă eventuala contestație a debitorului era admisă.

Tot ce deținea debitorul putea fi scos la mezat, de la vapoare la vaci costelive, de la covoare uzate și butoaie goale la livezi pe rod, hoteluri și vile. În vara anului 1929, de pildă, Mișu Georgescu, un important antreprenor și proprietar din localitate, și-a pierdut splendida vilă modernistă din zona peninsulară, la nici doi ani după ce și-o construise. Clădirea, situată între străzile Ovidiu, Dianei și Lascăr Catargiu, avea „pivniță compusă din două camere de serviciu și depozit de combustibil”, parter, două etaje, „terasă cu scară principală”, dar și, la intrare, „o curte mică, cu luminator din mozaic”. Fusese ipotecată în 1927 comerciantului Albert Theiler, pentru 2 milioane de lei. Scoasă la licitație publică, a fost adjudecată asupra creditorului Theiler.

Confiscatele d-lui Corneliu Crăciun au fost vândute la fața locului, la domiciliul proprietarului lor, dar asta se întâmpla destul de rar. De obicei licitațiile bunurilor mobile aveau loc în piețele orașului, în Piața Carol (redenumită Piața Unirii de administrația comunistă), Piața Griviței, Piața Unirii (existentă până la cel de-al Doilea Război Mondial în capătul sudic al străzii Ecaterina Varga), Piața Ștefan cel Mare, Piața Chiliei, mai rar în Piața Independenței (Piața Ovidiu de azi). Imobilele se vindeau îndeobște în pretoriul tribunalului. Publicațiile oficiale judiciare anunțau din timp licitațiile, uneori cu câteva luni înainte. Deseori le menționau și ziarele locale, evident după logica știrilor, nu a obligațiilor legale. E probabil că erau anunțate și de un agent al poliției, cu voce puternică și tobă (strigătorul sau toboșarul), vechi instrument oficial de a duce veștile pe străzile și ulițelor localităților noastre.

Vânzarea propriu-zisă era o adevărată punere în scenă, cu scenariu, regie, coloană sonoră, actori, audiență, improvizație, satisfacție, lacrimi. Bunurile sechestrate erau aduse în piață cu căruțele sau, mai târziu, cu autocamioanele, iar clienții erau invitați să le examineze și să-și facă socotelile. Fiecare obiect era vândut separat, funcționarul anunța valoarea lui și începeau strigările. (Unele licitații, nu puține, erau urmarea falimentelor. În astfel de situații, activul insolvabilului se vindea în ansamblu.) Dacă nimănui nu-i convenea prețul inițial, preţul de strigare se micşora, iar asta se întâmpla de cele mai multe ori. Totul pe fondul sonor al duruitului neîncetat de tobe (portăreii erau însoțiți întotdeauna de toboșari) și în rama „delicatețurilor” hoților de buzunare, care nu scăpau ocazia de-a participa la viața comunitară. Tendința irepresibilă de-a căsca gura la orice fel de vânzoleală îmboldea vecinii să ia loc la ferestre. Licitaţia continua până ce nu se mai făcea o ofertă peste cea obținută și se anunța de trei ori preţul oferit.

Într-un colț mai retras al pieței sau al sălii în care se desfășura licitația putea fi văzut uneori și datornicul, descumpănit, micșorat, înnegurat. Nu altfel trebuie să fi fost Caliopi și Dumitru Jean, la 2 Octombrie 1929, când averea lor a fost vândută la licitație în fața tribunalului pentru ca Banca Maritimă Română din Constanța să-și recupereze o datorie de 103.305 lei. Au fost vândute atunci un hectar cu vie situat în comuna Hasiduluc (comuna Cumpăna de astăzi), un teren de 8000 m. p. cu o casă aflată în construcție în aceeași comună și un teren de 200 m. p. pe care se afla o casă în paiantă, pe o stradelă nedenumită la acea vreme, în suburbia constănțeană Ion C. Brătianu. Într-o reclamă din 1922, Dumitru Jean, pe atunci cu domiciliul în Techirghiol, se prezenta drept conductor de lucrări și antreprenor, angajându-se cu „executarea și conducerea lucrărilor de construcții, case de mare și mică importanță, întocmirea de planuri, proiecte, devize, schițe etc.” Caliopi și Dumitru au fost părinții lui Jean Constantin, îndrăgitul actor constănțean de film și de vodevil.

[Hotelul Continental într-o carte poștală din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța; în stânga hotelului (cum privim) se pot observa barăcile Pieței Carol; în Piața Carol aveau loc multe din licitațiile silite.]