Fiică de împărat roman

Views: 47

de Ionel Alexe

În ziua de 18 august 1887, se dezvelea cu mare pompă la Constanța, în principala piață a orașului, statuia poetului latin Ovidiu. Dar de ce o statuie a lui Ovidiu? De ce un poet, de ce un străin, un izgonit din țara lui (din motive serioase, desigur) și care-a petrecut câțiva ani aici, la malul mării noastre, plângându-și de milă? De ce nu o personalitate a istoriei românești? Un Mircea cel Bătrân, care-a cucerit Dobrogea, a apărat-o și-a lăsat-o moștenire? motive pentru care Dobrogea a și fost numită de unii Țara lui Mircea. (De altfel, la Tulcea, a fost ridicată, la începutul secolului al XX-lea, o impozantă statuie a domnitorului român.) Un Mihai Viteazu, un Ștefan cel Mare ori vreun alt domnitor care-a apărat cu vitejie țara, pentru ca noi „să facem corăbioare din steagurile năvălitorilor”? Ca să răspundem, trebuie să privim mai îndeaproape împrejurările în care Dobrogea a devenit provincie românească.

E iulie 1878, războiul ruso-turc, pe care noi îl numim de Independență, s-a încheiat, iar marile puteri europene discută la Berlin destinul țărilor combatante. Principatele Române pierd sudul Basarabiei, dar primesc Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. Românii din aceste teritorii trebuie că se bucură de schimbare, dar ei sunt o minoritate. (Dacă în județul Tulcea încă se poate vorbi de comunități relativ importante de români, în județul Constanța numărul de români e foarte mic. În orașul Constanța de pildă, la 1 aprilie 1877, cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului, exista o singură familie de români. Bulgari erau 341. Se va vedea mai încolo de ce aduc vorba de bulgari.)

Dacă puținii români jubilează, ceilalți locuitori ai Dobrogei – tătari, turci, greci, ruși, armeni, evrei, cerchezi, țigani, germani – probabil că nu înțeleg cu ce drept se pregătește guvernul de la București să le impună vătafi, legi, reguli, biruri. Bulgarii, atât cei din Dobrogea, cât și cei din afară, sunt mai mult decât nedumeriți, sunt mâniați. Se simt frustrați. De ce?

Cu câteva luni înainte de menționatul acord berlinez, în martie 1878, la San Stefano, o mică localitate de pe malul Mării Marmara, azi cartier al Istanbului, Imperiul rus impusese Înaltei Porți semnarea unui tratat ce punea capăt războiului. Acest tratat prevedea, între altele, înființarea Principatului Bulgariei și-i trasa granițele. Era Bulgaria Mare, îndelung visată de vecinii noștri de la miazăzi. Hotarul din Dobrogea al noului stat se întindea între mare la Dunăre, de la nord de Mangalia până undeva în sudul localității Rasova.

Totul se schimbă însă la Berlin. Din motive ce au de-a face cu limitarea influenței ruse în Balcani și Mediterana, noua înțelegere taie bucăți din Principatul Bulgariei și le lipește limitrofilor. Frontiera din Dobrogea e mutată la sud față de cea decisă la conferința preliminară, cam pe locul celei de azi. Pe cât de mare a fost bucuria bulgarilor după pacea de la San Stefano (au și celebrat ziua semnării tratatului ca zi a eliberării), pe atât de mare e nemulțumirea după pacea de la Berlin. Pentru bulgari, noul tratat e nimic altceva decât o tragedie națională. Unele cercuri promit chiar să verse sângele celor ce-ar aplica tratatul încheiat în Germania.

La 14 noiembrie 1878, trupe ale armatei române trec Dunărea și mărșăluiesc către garnizoane din noul teritoriu românesc. Sunt urmate de funcționarii statului. Cel numit de guvernul Ion C. Brătianu pentru a ocupa postul de prefect al județului nostru și a se îngriji de „situația din teren” este Remus Opreanu. Opreanu făcuse studii în drept la Paris și, se pare, un doctorat în litere în Italia, probabil la Neapole sau Roma. La momentul numirii avea doar 34 de ani și era procuror general al Curții de Apel București. Fusese crescut în spiritul latinității, un mic indiciu sunt numele alese de părinți pentru el și fratele lui geamăn: Remus și Romulus, fondatorii legendari ai Romei. Remus Opreanu este cel care are ideea ridicării unei statui a lui Ovidiu la Constanța. Și tot el conduce comitetul de realizare a monumentului, ba și plătește, din leafa lui, o bună parte din cheltuieli (două treimi, după unele surse).

Cu ocazia inaugurării statuii, Opreanu a ținut un discurs în care a explicat de unde până unde o statuie a lui Ovidiu. Remus Opreanu era interesat de un gest politic semnificativ: voia să convingă lumea întreagă că Principalele Române nu au ocupat Dobrogea în mod abuziv, ci au dreptul de-a o stăpâni, că instalându-se aici nu au furat partea nimănui, ca un „leu, staroste trufaș”, ci au luat ceea era al lor de multă vreme.

Logica lui Opreanu era următoarea. Se știe că actuala Dobroge a fost provincie a mărețului Imperiu Roman. E demonstrat, de asemenea, că poporul român este continuatorul romanității în spațiul carpato-danubiano-pontic, adică e urmaș al Romei Antice. Așa cum copiii își moștenesc părinții și străbunii, la fel românii îi moștenesc pe romani, sunt succesorii lor legali. Românii au, prin urmare, dreptul istoric la Dobrogea.

Opreanu nu vedea Dobrogea ca „fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică”, ci ca fiică de împărat roman. N-a găsit o fiică a Romei, dar avea la îndemnă un fiu. Unul aparte, „care avea blândețea unui copil și bunătatea unui tată”, ale cărui cuvinte erau celebre în Cetatea Eternă, unde a și petrecut mare parte din viață, dar care-a ajuns pe pământul Dobrogei, a trăit aici, a scris, a murit și a fost îngropat în el: poetul Ovidiu. Pe el l-a ales Opreanu, pentru a sublinia originile romane ale regiunii și succesiunea românească.

„Această statue este ridicată în vechea provincie Romană”, declara Remus Opreanu în fața mulțimii strânse în luminoasa zi de 18 august 1887 (în limba latină, nota bene), „pe pământul ce noi, urmașii, îl avem, și prin dreptul istoriei, de la părinții noștri. Ea va spune, document nepieritor în bronz, că Dobrogea a fost romană; ea va arăta tuturor că suntem aici, în casa părintească; Că nu am cucerit decât ceea ce era al nostru.”

Și-a atins scopul strădania lui Remus Opreanu? A fost monumentul lui Ovidiu perceput în epocă drept mărturie a originilor romane ale Dobrogei și-a legăturii cu românitatea? Eu cred că da. Iată de ce! La 22 octombrie 1916, trupele Puterilor Centrale au intrat au intrat victorioase, fără să întâmpine rezistență, în orașul Constanța. Statuia lui Ovidiu a fost dărâmată prompt de armata bulgară, dar nu a fost distrusă. „Din liniștea plină de duioasă melancolie”, nota un gazetar constănțean, „poetul – statuia lui – a mai fost tulburată în anul de jertfă și durere pentru constănțeni, 1916, când vecinii noștri de la sud, bulgarii, l-au dat jos ca să-l ducă la Sofia, ca pe unul ce ar fi avut o origine slavă, zicea un ziar de mâna-ntâi pentru dânșii”. Dacă bulgarii voiau să-l ia în capitala lor, însemna ceva pentru ei. Nu un simplu poet melancolic, ci un simbol al unei puteri, un semn al unui loc, o pecete a unui privilegiu. Statuia lui Ovidiu a fost repusă pe soclu la scurt timp, din ordinul comandamentului german.

[Piața Independenței din Constanța, la începutul secolului al XX-lea, în prim plan statuia poetului latin Ovidiu; carte poștală din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]