“Iubirea față de biblioteci, ca mai toate iubirile, trebuie învățată. Niciun om, pășind pentru întâia oară într-o încăpere confecționată din cărți, nu va ști, instinctiv, cum să se poarte, ce anume trebuie să facă, ce i se făgăduiește, ce i se permite. Poți fi cuprins de groază- observând grămezile de cărți și vastitatea spațiului, simțindu-te batjocorit de prezența a tot ceea ce nu știi, uitându-te în jur- și rămășițele acestui sentiment pot să nu piară niciodată, nici chiar după ce ritualurile și convențiile au fost învățate, după ce teritoriul a fost cartografiat și băștinașii s-au dovedit prietenoși.
În tinerețea-mi nesăbuită, pe vremea când prietenii mei visau la fapte de vitejie în domeniile ingineriei, dreptului, finanțelor sau politicii naționale, eu visam să devin bibliotecar. Dar n-a fost să fie, din cauza lenei și a plăcerii neînfrânate de a călători. Acum, însă, ajuns la vârsta de cincizeci și șase de ani (în Idiotul, Dostoievski spune că aceasta este vârsta „când, la drept vorbind, începe adevărata viață”), m-am reîntors la acea pasiune timpurie și, cu toate că nu m-aș putea numi un bibliotecar în adevăratul sens al cuvântului, îmi petrec viața printre rafturi de cărți tot mai pline, ale căror capete încep să se piardă în zări sau să coincidă cu însăși casa. Titlul acestei cărți ar fi trebuit să fie Călătorie de jur împrejurul camerei mele. Din păcate, cu aproape două secole în urmă, faimosul Xavier de Maistre mi-a luat-o înainte.”
(Alberto Manguel, 30 ianuarie 2005)