Nașterea plajei Modern

Views: 37

de Ionel Alexe

O știm cu toții: întinsă, cu nisip ca grișul, ape calme și adâncimi ce rămân mici până departe, protejată de două diguri lungi, întoarse unul spre altul ca montura unui inel de logodnă. Însă acum o sută și ceva de ani nici nu exista, marea ajungea chiar sub țărmul vechii mahalale Cărămidari, pe care-l măcina fără milă și-i surpa casele. Deși nu era plajă, baie se făcea. Ba la un moment dat, primăria a înghesuit în mal niște stabilimente de plajă, „faimoasele cabine roșii”, cum își amintea mai târziu un reporter al ziarului Dacia, „de unde dacă săreai în apă, ori ieșeai la mal mugind ca un taur, cu capul crăpat de vreo stâncă, sau se însărcinau valurile să te scoată peste trei zile, umflat ca un pneumatic de Chrysler Imperial”. Cum și când s-a născut?

În primăvara anului 1913, Primăria Constanța anunța că licitația publică organizată pentru darea în antrepriză a lucrărilor pentru consolidarea malurilor de nord-est ale orașului avea, în fine, un câștigător: asociația inginerilor Francisc Lescovar și Traian Grigorescu. Cel care insistase decisiv pentru demararea efortului de contracarare a prăbușirii malurilor fusese primarul Titus Cănănău, el însuși inginer de profesie. La momentul licitației de care vorbesc (a patra ținută de primărie), Cănănău devenise deputat și lăsase șefia administrației comunale colegului din partidul conservator local, Mircea Solacolu-Troian.

Planurile și devizele pentru lucrările de consolidare fuseseră elaborate, încă din 1904, la cererea primăriei, de Petre A. Zahariade, inginer specializat în lucrări hidrologice, important membru al echipei lui Anghel Saligny de la Serviciul Construcției Portului Constanța. Revăzute și adăugite în 1911, fuseseră aprobate definitiv, un an mai târziu, de Consiliul Tehnic Superior. Proiectul cuprindea toate lucrările necesare: construirea unui zid de apărare împotriva valurilor mării, captarea apelor subterane, vinovate de alunecarea straturilor de argilă, consolidarea propriu-zisă, îndulcirea și regularizarea taluzurilor. Și încă ceva.

Pe când lucra la proiect, Zahariade a avut o idee: să forțeze marea să lucreze în beneficiul orașului, s-o oblige să contribuie la creșterea teritoriului Constanței, mai exact la crearea unei plaje artificiale. Zis și făcut: studind vânturile și curenții, a trasat, în dreptul capătului străzii Alexandru Lahovari, azi strada Dr. Aristide Karatzali, un dig ce înainta drept către larg, iar după vreo două-trei sute de metri o cotea către miazănoapte, într-un unghi obtuz. Zahariade era convins că stăvilarul va înnisipa golful de la nord de el, de sub biserica elenă, și va aduce orașului nostru o binevenită plajă.

Inspirația i-a venit, se pare, de la o plajă apărută nitam-nisam la Constanța. Înainte de 1900, antrepriza francezului Adrien Hallier construise, în partea de sud a portului, așa-numitul „dig pentru apărarea platformei portului”, al cărui scop era „de a închide portul la partea de West și de a apăra platformele viitoare”. La adăpostul acestui dig, „uscatul a înaintat, într-un timp relativ scurt, atât de mult asupra mării”, nota în anii 1930 inginerul Zahariade, „încât s-a format plaja pe care s-a constituit stațiunea de petrol din port, cu toată imensa baterie de rezervorii, pt produsele petrolifere”.

Administrația condusă de Titus Cănănău a fost de acord cu propunerea plajei artificiale. Pe 17 iunie 1913, Lescovar și Grigorescu semnau contractul de antrepriză cu Mircea Solacolu-Troian, președintele comisiei interimare a orașului, iar la 1 august 1913 au început lucrările. Totul ar fi trebui să dureze trei ani.

Din nefericire, lucrurile n-au mers deloc bine. Linia ferată pentru materiale și utilaje (care se desprindea în rebrusment din linia Mamaia și cobora țărmul prin râpa de la răsărit de Spitalului Militar) era aproape gata, când administrația conservatoare a fost înlocuită. Noii edili, liberali, au considerat că primăria plătește prea mult antreprizei Lescovar & Grigorescu și bănuind un scârț conservator la mijloc, au suspendat lucrările și-au luat actele la verificat. N-au descoperit nimic anapoda, au pierdut însă timp și încredere.

Probleme au fost și cu piatra necesară lucrărilor, care trebuia furnizată, conform contractului, de primărie. Din cauza unor neînțelegeri cu Direcția Porturilor Maritime (care deținea calea ferată către Canara și exploata cele mai bune cariere de acolo), primăria nu și-a putut onora angajamentul. Regele Carol, venit la Constanța, la începutul verii lui 1914, pentru întâlnirea cu Țarul Nicolae al II-lea, a vizitat șantierul întăririi malurilor și a intervenit la autorități pentru rezolvarea problemelor. Chiar și așa primele vagoane de piatră au fost puse la dispoziția constructorilor abia în toamna lui 1915.

În anul următor a sosit războiul, iar lucrările au fost oprite. După încheierea păcii, nu au mai fost reluate. La începutul lunii mai 1922, șinele liniei de acces în șantier au fost demontate, pentru a le proteja, „fiindcă materialul neîntrebuințat se strică și ce e mai grav dispare”, declara Grigore Roșu, vicepreședinte al comisiei interimare a orașului.

Digul arcuit, desenat de Zahariade în dreptul străzii Karatzali, n-a apucat să fie măcar început. Ce a rămas din toată strădania a fost, după cum nota ziarul Dobrogea jună, în primăvara lui 1922, „o dâră de anrocamente de piatră, expusă acțiunii distructive a valurilor”. De fapt, două ridicături bolovănoase, unite ca un teu avântat în apele mării, situat în josul străzii Mircea. Tulpina teului era perpendiculară pe țărm, cam în dreptul străzii Dragoș Vodă. Linia din capul teului era mai lungă și ușor înclinată, oarecum paralelă cu linia țărmului. Ar fi trebuit să fie o porțiune din zidul de apărare, conceput să se întindă, la baza malului, între hotelul Carol (actuala clădire a Amiralității) și capătul străzii Eroilor, care era pe atunci limita orașului.

Lumea în epocă a fost cu siguranță surprinsă. Încet, dar sigur, micul teu de care vorbim a atras și reținut nisipul și sedimentele purtate de valuri și vânturi. La mijlocul anilor 1920, se formase deja o mică plajă, ce făcea bucuria pleziriștilor. A menționat-o și Zahariade, în 1934, când primăria Constanța a pus din nou pe tapet proiectul consolidării malurilor: „în micul golf format de digul, deși neînsemnat, făcut de fosta întreprindere Lescovar și Grigorescu, cam în dreptul străzii Plevnei, s-a format o întinsură de nisip, care servă drept plajă pentru băi”.

Sus, pe țărm, la extremitatea dinspre mare a străzii Alexandru Lahovari, exista, încă din iulie 1906, un local de baie publică și terapie medicală. Fusese botezat, de patronii săi, Morfi și Athena Papastavru, „Băile Moderne”. Atât de mare era faima acestei băi, mulți ani singura baie publică din oraș, încât nou apăruta plajă din golful de dedesubt a primit numele ei, păstrat, cu o mică modificare, încă și azi: Plaja Modernă.

[Golful în care a apărut Plaja Modern – fotografie de Anatole Magrin din volumul Notre ami Anatole Magrin, de Gabriel Octavian Nicolae și Valentin Ciorbea]