Am ascultat de numeroase ori imnul României socialiste din Epoca de Aur, zisă și Epoca Nicolae Ceaușescu, fără ca melodia și nici versurile să reușească să mă însuflețească vreodată, deși sensul poeziei imnice acesta este. Nu știam că textul originar îi aparținuse lui Ciprian Porumbescu, ca și muzica, de altfel, și nici că acel cântec patriotic suferise numeroase modificări, interpolări, deformări, adăugiri, turnat fiind în matrița ideologică a României comuniste.
Există o variantă din 1971, cu patru strofe, una cu cinci catrene, din 1976 și una cu șapte care a constituit imnul oficial al României, adoptată de Ceaușescu cu ocazia centenarului Independenței din 1977, formulă păstrată până în 1989. Idealurile revoluționare pașoptiste care-l animau pe extraordinarul compozitor mort la numai 30 de ani erau departe de falsificarea grosolană a istoriei, prin care tulburele moment 23 august 1944 era transformat în „revoluția antifascistă și antiimperialistă”, condusă de grupusculul comunist ieșit din subterana istoriei. Mai cu seamă o strofă, „Azi partidul ne unește /Și pe plaiul românesc/ Socialismul se clădește/ Prin elan muncitoresc”, punea în relație cuvinte care aveau rezonanța ușor melancolică a doinei, precum „plaiul”, cu ceva ce nu avea nicio rezonanță, „partidul”. Imnul României preamărea un patriotism de partid, obligatoriu comunist, în „comunista eră”. Aș fi putut uita versurile, dacă muzica ar fi găsit acea notă potrivită, dar în ciuda compozitorului magistral, nici ea nu rezona. Triumfalismul tezist al epocii, militantismul revoluționar fără acoperire și limbajul ideologic văduveau imnul de acea forță interioară de care avea nevoie.
România avusese și alte imnuri, cel mai longeviv, fără doar și poate, a fost „Imnul regal”, imnul oficial al României ca monarhie, între 1866 și 1947, scris de Vasile Alecsandri, pe muzica lui Eduard Hübsch, un imn care începe cu formula sacrosanctă „Trăiască Regele!” și singurul imn în care Dumnezeu este invocat, „O, Doamne Sfinte,/ Ceresc părinte”, pentru a ocroti Coroana. Să nu uităm, este imnul României Mari, este imnul edificării unei Românii puternice. Cel care i-a urmat în 1948, „Zdrobite cătușe”, pe versurile dramaturgului comunist Aurel Baranga și muzica lui Matei Socor este unul „revoluționar”, dedicat victoriei comunismului, în frunte cu clasa muncitoare. „Zdrobite cătușe în urmă rămân/ În frunte-i mereu muncitorul,/ Prin lupte și jertfe o treaptă urcăm,/ Stăpân pe destin e poporul // Trăiască, trăiască Republica noastră,/ În marș de năvalnic șuvoi;/ Muncitori și țărani, cărturari și ostași/ Zidim România Republicii noi.”. În locul Monarhiei se află acum Republica populară, în locul Regelui, muncitorul. În prim plan se află ctitorirea noii Românii, cu conlucrarea tuturor „claselor”, elanul vitalist, și despărțirea obligatorie de trecut, de România interbelică. Baranga nu era un scriitor netalentat, dar poezia nu saltă dincolo de poncifurile realismului socialist. În ceea ce privește muzica, imnul apare rupt în două, cu o cezură evidentă, în prima parte un ton funerar, ca apoi, în a doua, să avem o notă vitalistă. În orice caz, se simte influența muzicii rusești din epoca sovietică.
În 1953, după moartea neașteptată a lui Stalin, imnul este schimbat cu „Te slăvim, Românie!”, pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu, doi poeți reprezentativi pentru realismul socialist. Dan Deșliu se va dezice de această primă parte a creației sale mai târziu, devenind un dizident al regimului, în ultimii doi ani de viață! Muzica este semnată tot de Matei Socor. Este imnul cel mai fals pe care l-a avut România, preamărind prietenia româno-sovietică, semnând un simbolic contract de vasalitate cu Rusia sovietică: „Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator./ Leninismul ni-e far și tărie și avânt/ Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,/ Făurim socialismul pe-al țării pământ.”. Probabil că într-un moment critic al preluării puterii în cadrul PCUS, Gheorghe Gheorghiu-Dej dorea să transmită un mesaj de obediență către Moscova. Muzica imnică este mediocră, imnul nu face nicio referire la vreo personalitate istorică importantă, la evenimente esențiale din istoria României, propunând ca unic deziderat construirea socialismului, după model leninist, singura figură invocată în text.
Întorcându-ne în Epoca de Aur, cum spuneam, poezia lui Ciprian Porumbescu a fost ciuntită, modificată, astfel încât să servească viziunii politice a lui Nicolae Ceaușescu. Nici poezia lui Porumbescu nu servea întru-totul ca poezie imnică, ea păstra neologismele nefixate în limbă ale perioadei în care scriitorul scria, de pildă „sunt culori de-un vechi renume/ Suveniri de-un brav popor”. Neologismul preluat din franceză a rămas în limba română, dar într-un registru mai degrabă prețios, rar, livresc. La fel, în versuri precum „Pentru sânta libertate/ Și al patriei amor”, neologismul preluat din franceză „amour”, și-a pierdut solemnitatea, a devenit mai popular, a suportat tinctura ironică a lui Caragiale, inamic notoriu al formulelor emfatice din discursurile publice din epocă. Cumva, poezia lui Porumbescu, în forma ei inițială, nu mai servea scopului propus, însă felul în care a fost prelucrată ideologic o face aproape de nerecunoscut și îi alterează mesajul poetic.
Transformarea în imn național a poeziei „Răsunet” a lui Andrei Mureșianu, publicată în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” în 1948, a regăsit acea notă care lipsea imnului, nota tragică. E interesant că și această poezie reprezintă tot un ecou al sensibilității revoluționare pașoptiste și nu mă îndoiesc de puritatea sentimentului patriotic care i-a dat naștere. De fapt, tocmai acest fapt impresionează, cu această forță se încarcă versurile. De data aceasta, muzica și versurile intră în rezonanță. Îi datorăm melodia autorului „Poveștii vorbei”, lui Anton Pann. Cine ar fi zis că jovialul Anton Pann adăpostea această gravitate? Nu întâmplător, în timpul revoltei anticomuniste de la Brașov din 15 noiembrie 1987, muncitorii au cântat acest imn, fără să nimerească întotdeauna versurile, dar reținând perfect melodia, opunând autenticitatea mesajului revoluționar pașoptist unui regim care le construise o falsă odă a bucuriei și generase un spectacol imnic grotesc, butaforic, golit de substanță, Cântarea României, un abnorm encomion la adresa cuplului prezidențial, Nicolae și Elena Ceaușescu.
La fel de firesc, în timpul Revoluției din 1989, el a apărut spontan pe buzele oamenilor ieșiți în stradă. Fusese cântat și în timpul Războiului de Independență din 1877, și în timpul Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial și după momentul loviturii de stat din 23 august 1944. Este un cântec care însoțește nu atât momentele festive, celebrative, victorioase, cât momentele de cumpănă ale istoriei, de fapt, le ilustrează cu precădere pe acestea din urmă. Este o poezie imnică, care are în centrul ei o somație tragică, un „acum ori niciodată”, un imperativ dramatic care pune pe un taler al balanței o „schimbare la față a României”, cu titlul cărții lui Emil Cioran, iar pe celălalt taler aneantizarea unei țări care foarte bine ar fi putut să dispară în negura istoriei. Lipsește din ea orice triumfalism, pentru că exercițiul virtuților se face nu prin construcție pașnică, în calmul unei existențe pacificate a neamului, nici prin elan belicos, ci la strâmtoare, sub teasc, în momentul de cumpănă. Poezia „Răsunet”, sau cum a fost desemnată imnic ca „Deșteaptă-te, române!”, este o poezie despre moarte, mai precis, care aduce în discuție moartea ca sacrificiu suprem, ca ultimă dovadă de patriotism și posibila moarte a națiunii, implicit dispariția României. Este o poezie a mizelor mari, destinale, în care se „croiește” soarta unei națiuni. Este un strigăt de luptă, «„Viață-n libertate ori moarte!” strigă toți», dar nu într-o bătălie oarecare, ca la Azincourt, cu reverențe făcute de o parte și de alta, cu ceremonial cavaleresc, ci într-una decisivă, în care retragerea nu este o opțiune, în care inamicul se ilustrează prin implacabilul cruzimii.
Spiritul poeziei romantice se află aici la el acasă, cu evocarea figurilor istorice emblematice, nu întâmplător cele de militare, ca „umbre” prestigioase pe canavaua unei istorii însângerate: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Matei Corvin. Imnul leagă în sfârșit România de istoria ei glorioasă. Este un imn sumbru, neliniștit, al celui care se pregătește de luptă și implicit de moarte. Nicolae Bălcescu l-a numit „Marseilleza românilor”, însă diferența de ton este fundamentală. Și acolo avem o invitație la luptă, dar ea este una glorioasă, „le jour de gloire” a unei mari națiuni, definită prin cetățenie „Aux armes citoyens/ Formes vos batallions”, în ceva care seamănă cu o defilare „marchons, marchons”. Nu reușesc să desprind aceste versuri de imaginea festivă a unei armate în paradă care își desfășoară splendide efective militare, își arată puterea, strălucirea. Iar melodia săltăreață revendică optimismul unei victorii scontate, pentru că Franța nu are a se teme că va dispărea, că se va topi în ceață. Bălcescu observa, probabil, câteva similitudini, dar ele sunt de suprafață. Revoluționarul pașoptist greșea, Răsunet nu seamănă cu „Marseilleza” lui Rouget de Lisle, lipsește imnului francez acest fior tragic, acest sentiment covârșitor al neantului în fața căruia stă o mică națiune, o țară mică, care poate fi înghițită ușor, așa cum s-a întâmplat cu Cehoslovacia, abandonată lui Hitler de către prim-ministrul britanic, lordul Neville Chamberlain, cu cuvintele tulburătoare „ceartă într-o țară îndepărtată, între oameni despre care nu știm nimic.” Cehia era patria lui Franz Kafka! Sau cu Polonia, care a dispărut de pe hartă pentru mai bine de un secol. Polonia lui Adam Mickiewicz și Chopin. Sau cu Letonia, Lituania sau Estonia, înghițite de Uniunea Sovietică, timp de o jumătate de secol.
Actualul imn al României face și un apel la memorie, ceea ce trebuie trezită este conștiința națională, mândria națională, este nevoie de un imbold. Trezirea din somn, din acel vegetativ, la care face referire Emil Cioran în „Schimbarea la față a României”, se face prin recursul la memorie, implicit la o istorie tumultuoasă, tragică. Marile națiuni nu au nimic de dovedit, dar cele mici trebuie să aducă dovezi, să își certifice permanent existența. Există aici o dublă luptă, o luptă contra unui inamic nemilos, dar și o luptă cu somnolența unei inerții, a unei încremeniri, a uitării. Există un nivel de subtilitate a poeziei lui Andrei Mureșianu, acolo unde acesta deslușește acest metabolism lent al micilor țări care trebuie să își găsească rostul, să și-l afirme, pentru că nu e de la sine înțeles.
Dintre toate imnurile pe care România le-a avut, acesta mă emoționează cu adevărat. I se potrivește și este cel mai frumos dintre cele pe care le știu. În plus, aud în el acele lucruri pe care numai un român le poate înțelege pe deplin, cu istoria noastră, prin ceea ce împărtășim, prin comunitatea de destin.
Angelo Mitchievici