Avatarurile unui colț de oraș

Views: 39

de Ionel Alexe, bibliograf

Nu cred să fie vreun loc din Constanța care să fi suferit, în ultimii 150 de ani, mai multe transformări ca parcul Liceului „Mircea”. În 1878, când administrația românească a sosit la mal de mare, zona de care vorbesc, situată pe atunci la distanță apreciabilă de hotarul localității, era o paragină, o fâneață sălbatică și prăfuită, de vreme ce unii, printre ei sublocotenentul Constantin Prezan (mareșalul de mai târziu), vânau aici prepelițe. Câmpul era dominat de-un impozant tumul, asemănător cu mai cunoscutul și mai longevivul Avra Tepe. Înainte de anul 1890, tumulul cu pricina a fost ras, iar terenul a fost împărțit între oborul de cereale al comunei, la miazăzi, și o bostănărie, către miazănoapte.

La mijlocul ultimului deceniu al secolului 19, oborul a fost strămutat, iar un grădinar iscusit a dat pârloagei aspectul unei grădini publice în stilul Art Nouveau: arbori și arbuști, ronduri de trandafiri, alei cu pietriș, bănci, pavilion pentru orchestră, un havuz având în mijloc o compoziție statuară cu două lebede drăgăstoase. Între timp orașul se mărise, cuprinzând în rada lui și parcul nostru. Străzile din zonă fuseseră trasate, așa că grădina, care avea forma unui trapez, a fost delimitată precis: la est strada Mircea cel Mare (azi Mircea cel Bătrân), la sud strada Mangaliei (Ștefan cel Mare de azi), la vest strada Carol (b-dul Tomis), iar la nord strada Brutus (ulterior Tache Ionescu, astăzi Sarmisegetuza). A fost înconjurată cu un gard țărănesc de șipci, iar la intrarea principală, colțul străzilor Mangaliei și Carol, a fost ridicată o poartă monumentală, tot din lemn. A primit și un nume: Grădina publică „Mircea-Vodă”. Nicolae Iorga a văzut-o în primii ani ai secolului 20 și a apreciat-o: „strada (Carol, n.m.)”, scria el, înfățișează o grădină de tot nouă, desemnată, lucrată și îngrijită de un grădinar din Abazzia”. Către marginile parcului au apărut apoi un bufet, un teren de „lawn tennis”, o seră, o pepinieră.

În 1922, primăria orașului, proprietara grădinii, donează o bucată consistentă din ea, 6000 metri pătrați mai exact, comitetului școlar al Liceului de băieți „Mircea cel Bătrân”. Creșterea populației școlare făcuse cu totul neîncăpător vechiul local din strada Traian (clădirea actualul Liceu „Mihai Eminescu”), iar comitetul liceului cerea insistent o parcelă pentru ridicarea unuia nou. În octombrie se pune piatra fundamentală a clădirii robuste pe care-o știm cu toții. Sera și pepiniera, care erau pe locul destinat liceului, sunt mutate. Începerea lucrărilor la clădirea liceului a dus la desconsiderarea parcului. Mulți copaci s-au uscat ori au fost tăiați, rondurile cu flori au fost sufocate de praf și buruieni, aleile s-au umplut de gropi, bazinul de apă s-a părăginit. Circurile ce se opreau în oraș au primit aprobarea primăriei să-și așeze aici iurtele și menajeriile.

În vara lui 1927, grădina publică este desființată de facto. În mijlocul ei, Comisiunea sportivă a Constanței amenajează un teren de fotbal, sport ce cunoștea un fulminant avânt în urbea noastră, după război. Orientat nord-sud, terenul era înconjurat de un gard scund, model de fermă. Însuși Regele Mihai a asistat la un match de footbal pe acest teren. S-a întâmplat în ziua de 26 august 1928, o dumincă însorită, iar suveranul, însoțit de Regina-mamă Elena, dar și George al II-lea, detronatul rege al Greciei, fratele Reginei-mame Elena, aflat în exil în țara noastră, au privit jocul îndârjit al celor două echipe (reprezentativele Constanței și Bucureștiului) din stalurile unei tribune înălțate cu mult dichis de dulgheri constănțeni, pe latura dinspre strada Carol. Un ziar din epocă numea tribuna respectivă „Chioșcul Regal”.

Anul 1928, în care românii sărbătoreau cincantenarul unirii Dobrogei cu țara, a părut să fie unul de bun augur pentru o veche aspirație a elitelor Constanței. Ministerul Cultelor și Artelor hotărâse edificarea la Constanța a unui Palat Cultural și pusese jos bani serioși pentru un concurs de proiecte de arhitectură. Machetele participanilor au fost expuse sub cupola Ateneului Român. Premiul întâi a fost acordat lucrării cu motto-ul „Trei cercuri”, a echipei arhitecților Horia Teodoru, Ioan Anton Popescu și Constantin Moșinschi, toți diplomați ai Școlii Naționale de Arte Frumoase din Paris.

Cum arăta palatul imaginat de cei trei? Iată descrierea istoricului Orest Tafrali: „la mijloc se ridică teatrul, formând corpul principal. La stânga și la dreapta se întind lungi aripi cu galerii acoperite în arcuri romane terminate cu alte două corpuri de stil sever (aceste două corpuri găzduiau, conform planurilor, unul biblioteca municipiului, celălalt muzeul regional, n.m.). Inspirația mai îndepărtată pare a fi aceea a palatului din Trocadero din Paris, a străzilor acoperite din Cairo, imitate în timpul lui Napoleon I la Paris la crearea străzii de Rivoli. La stânga se înalță un turn, care amintește campanilele italiene. Originalitatea lipsește.” Locul vizat pentru palat era fosta grădină publică, mai exact zona de la vest de stadionul municipal, între străzile Griviței și Tache Ionescu, cu fațada spre strada Carol.

La 26 Octombrie 1928, a avut loc solemnitatea așezării pietrei fundamentale a Palatului Cultural. Semnat de oficialitățile prezente, documentul comemorativ a fost sigilat într-un tub de plumb și așezat într-un fragment de zidărie, conceput să fie parte din temelia viitoarei clădiri. Crâmpeiul de cărămizi era îmbrăcat în minunata piatră a carierelor dobrogene, iar una dintre pietre purta, în maniera alfabetului clasic latin, o inscripție ce-i dezvăluia destinația.

Avatarurile parcelei au continuat. În 1932, primăria a suprimat stadionul de fotbal, dorind refacerea grădinii publice. Ce-a ieșit a fost doar o înjghebare banală și întristătoare, care-a păstrat, în mod surprinzător, desenul terenului ce cunoscuse sprinturi, șuturi, plonjoane memorabile, dar și destule incidente dezagreabile între jucători și spectatori.

Palatul Cultural al Dobrogei n-a mai fost construit, marea criză economică, schimbarea guvernului vor fi fost între cauzele îngropării planurilor în sertarele ministrului. Dar piciorul de zid, care-ar fi trebuit să susțină edificiul celor „trei cercuri” ale culturii locale, a rezistat până azi. Poate fi văzut în colțul nord-vestic al parcului. Cu inscripția săpată în piatră, ce vorbea trecătorilor despre rostul lui, distrusă, e doar un ciot murdar, bizar și fără însemnătate, pregătit să dispară sub picamerele viitoarelor lucrări.

[Grădina publică a Constanței înainte de de Primul Război Mondial; carte poștală din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța]