Anne-Germaine

Views: 34

de Ionel Alexe, bibliograf

E minunat că aşa hrentuită cum e Constanţa peninsulară încă ne poate surprinde în mod plăcut. Iată un exemplu. Dacă suntem atenți, în deambulările noastre putem descoperi la temelia unei case zvelte de pe strada Nicolae Titulescu o mică „metaforă” ceramică, încastrată în betonul frust. E un ansamblu de două cahle, lucrate manual. Prima e un disc roșiatic, smălțuit, decorat cu o pasăre, un porumbel aș zice, așezat pe-o creangă înflorită, cu capul întors și coada ridicată, ca și cum s-ar echilibra după o mișcare bruscă. Discul stă deasupra unui dreptunghi scobit, în așa fel încât intră pe jumătate în el (ca un ou fiert în suportul lui), dreptunghi realizat din același material și cu același smalț, înfățișând o lalea cu caliciul deschis. Surpriza e și mai mare când observăm o iscălitură scrijelită pe disc, încă un semn că lucrul nu e un flecușteț. Numele? Ușor de deslușit: „Germaine Vasilescu”. Dar cine să fie această doamnă botezată franțuzește?

„Dicționarul artiștilor români contemporani”, publicat de Octavian Barbosa în 1976, ne spune că-i o artistă decoratoare, născută în Constanța, la 22 iulie 1896, că a urmat studii de artă la Paris și București și că a lucrat mozaicuri, decorațiuni interioare, dar în special ceramică. Florica Cruceru, critic de artă și fostă directoare a Muzeului de Artă din Constanța, adaugă, în volumul „Artiști dobrogeni: un dicționar și mai mult decât atât”, anul decesului ceramistei, 1985, al doilea prenume, Ana, și ne arată chiar semnătura ei, identică cu cea de pe zidul clădirii noastre.  Avem, prin urmare, creația unei artiste născute în urbe, dar ancheta nu s-a încheiat, măcar la încă două întrebări ar trebui să răspundem: ce caută și când a fost așezată lucrarea acolo?

Casa cu pricina, să-i spunem casa cu porumbel, e subțire și înaltă (are subsol, parter, două etaje și terasă) și privește către două străzi, spre amintita Nicolae Titulescu (la care e arondată, cu numărul 30), dar și către strada Ovidiu. În foaia matricolă a fiscului local, din anii celui de-al Doilea Război Mondial, prezentată de Marian Moise în volumul „Constanța veche”, e descrisă ca un „imobil construcție nouă de zid și beton”. Totuși, părerea mea e că nu a fost construită în interbelic, că e mai veche și că atunci a fost doar renovată și ușor modificată.

Pe locul ei și al blocurilor moderniste vecine spre miazănoapte, de până în strada dr. Ion Cantacuzino, a fost o clădire impozantă, în stil Art Nouveau, zidită înainte de 1900, care a găzduit o vreme, în primele decenii ale secolului al XX-lea, sucursala locală a prestigioasei Bănci Marmorosch Blank. Colțurile dinspre str Cantacuzino ale edificiului erau marcate de două frumoase cupole cu design diferit. Proprietarul ei a fost Anatole Magrin.

Magrin, francez get-beget, originar din regiunea Franche-Comté, a vizitat Constanța încă din timpul stăpânirii otomane, iar în 1878 s-a stabilit aici, într-un loc unde totul era de făcut. Avea 20 de ani. Trebuie să fi învățat ce și cum despre fotografie de la unchiul său, Emil Carré, fotograf instalat la Galați, deoarece curând și-a deschis el însuși un atelier în Constanța. Fotografiile lui au fost extrem de apreciate în epocă (nu mai vorbesc de prețuirea ce li se acordă astăzi), Regele Carol I acordându-i, către sfârșitul secolului al XIX-lea, brevetul de „Furnizor al Casei Regale”. S-a căsătorit cu Roza în capela catolică, înlocuită după 1935 de minunata Biserică Sfântul Anton, și au avut cinci copii: Armando, Martial, Marie-Louise, Marie-Elyse și Anne-Germaine.

Anatole moare în 1928, iar în a doua jumătate a anilor 1930, moștenitorii lui pun casa cu cupole la pământ. Dar, susțin eu, nu pe toată, ci doar partea dinspre nord, ce dădea în strada dr. Cantacuzino. Rămâne în picioare latura dinspre sud, cam o treime din vechea clădire. Probabil casa fusese împărțită, iar moștenitorii acestei bucăți au hotărât s-o păstreze (nici nu era foarte bătrână). Singurul meu argument pentru această ipoteză vine din comparația înfățișărilor exterioare. Fațadele casei cu porumbel, atât cea dinspre Titulescu, cât și cea dinspre Ovidiu, sunt foarte asemănătoare cu fronturile secțiunii respective a casei cu cupole, vizibile în unele fotografii de epocă: aceleași ferestruici pentru beci, aceleași ambrazuri, aceeași biforă (fereastră împărțită printr-o colonetă), aceleași balcoane semicirculare. Doar mansarda cu lucarne a casei cu cupole a dispărut, în locul ei fiind un etaj (mai mic decât etajul întâi) și, deasupra lui, o terasă.

Cei care au insuflat o viață nouă casei de la Nr. 30 trebuie să fi fost Marie-Elyse și soțul ei, avocatul Alexandru Mihai Chirănescu, de vreme ce, conform fișei fiscale menționate mai sus, în anii războiului, proprietarii clădirii erau fiii lor, Radu, Ileana și Dan. Iar când au întărit-o, i-au potrivit cu gust frumoasa „înfloritură” a surorii Mariei-Elyse, Anne Germaine. (Anne-Germaine s-a căsătorit cu un ofițer, Christea Vasilescu, comandant, în anii 1920, al Școlii Militare de Infanterie „Principele Carol” de la Sibiu, general și șef de corp de armată în al Doilea Război Mondial.) De ce cred că lucrul s-a întâmplat la renovare? Pentru că porumbelul ceramic nu e încorporat în temelia propriu-zisă a casei, ci într-un pinten cimentuit, ieșit în afară, care face foarte probabil parte dintr-o subzidire, din lucrarea de consolidare a imobilului ce a urmat demolării casei cu cupole.

[Decorația ceramică realizată de artista Anne-Germaine Vasilescu, așezată la colțul casei de pe strada Nicolae Titulescu Nr. 30]