Unirea Dobrogei – treaptă a devenirii statului român

Dr. Angela-Anca Dobre
Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța
text publicat în volumul „Marea Unire de la Marea Neagră”, 
vol. I, Editura Celebris, Constanța, 2018, pp. 287-292

Secolul al XIX-lea  a fost martorul constituirii României moderne şi, deşi marcat de contradicţii, s-a manifestat unitar din perspectiva luptei pentru recuperarea demnităţii trecute a poporului român. Al. Zub vorbeşte chiar despre o „obsesie” în acest sens, cu perioade de intensitate variabile, mereu prezentă, începând cu criza finalizată prin Pacea de la Bucureşti din 1812 (care a pus capăt celor şase ani de conflicte ruso-otomane care au avut ca teatru de luptă teritoriul Principatelor) şi până la Războiul de Independenţă (1877-1878) care a pus capăt dominaţiei otomane. În acest „secol al naţionalităţilor” ideea naţională concretizată în constituirea naţiunii române moderne a găsit terenul propice pentru realizare şi pentru afirmare pe plan internaţional[1].

Marele om politic Mihail Kogălniceanu, al cărui nume se leagă indisolubil de cele mai importante evenimente ale secolului al XIX-lea, „părinte al patriei” dacă am face o analogie cu societatea romană de acum două milenii şi mai bine, a militat activ pentru unire, pentru drepturile Principatelor şi spunea că „scopul nostru este acela de a interesa pe toţi la ideea de o  renaştere naţională, de o civilizaţie română”.  Aproape de finalul vieții, în 1891, el  însuși  exprima plastic rolul pe care l-a jucat în devenirea României moderne: „Eu, în această țară, la orice act mare care s-a săvârșit, am pus pietricica mea”[2]. El a fost, așa cum spunea Nicolae Iorga peste un sfert de veac, „un începător al culturii românești moderne” și „gânditorul care a văzut limpede România liberă și întreagă”[3].

După realizarea Micii Uniri în 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (şi el participant la evenimentele revoluţionare din 1848 şi dedicat cauzei naţionale), Kogălniceanu, artizan al reformelor care au dus la modernizarea rapidă a României, a spus că „Atunci n-am mai avut  a scrie istorie, am făcut istorie”[4].

Urmează domnia reformatoare a patriotului Alexandru Ioan Cuza, cel care, prin reforme structurale a adus România în mijlocul unei Europe aflată deja pe calea progresului general, cel care a instituit drapelul tricolor care simboliza „pământul însuşi al patriei” şi care lăsa, după abdicarea din 1866, domnitorului Carol I din Casa germană de Hohenzolern-Sigmaringen, o ţară bogată, mândră, cu o conştiinţă naţională pe deplin formată, cu o cultură cu adânci rădăcini, o ţară gata să-şi recapete „demnitatea de odinioară” pentru care militau intelectualii epocii[5].

Anul 1878 reprezintă un moment de cotitură în evoluţia Dobrogei dar nu şi unul de ruptură faţă de epoca anterioară. După mai bine de patru secole de stăpânire otomană, străvechea provincie românească revenea la Patria Mamă. Războiul de Independenţă a României, desfăşurat între anii 1877-1878, a avut ca rezultat, pe lângă obţinerea independenţei de stat a României, şi reintegrarea ţinutului pontic în graniţele fireşti, situaţie consfinţită prin Tratatul de la Berlin din 1878. Acesta s-a semnat la 1 iulie 1878 şi, la articolele 22-46, făcea referire la România căreia i se recunoştea independenţa de stat dar şi  stăpânirea asupra „insulelor formând Delta Dunării, sangeacul Tulcei cuprinzând districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidia”[6].

Până în anul 1878, Dobrogea s-a aflat sub ocupaţie otomană, fapt care a avut un impact şi consecinţe evident nefavorabile asupra evoluţiei sale. Însă, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, aceasta va cunoaşte o adevărată renaştere economico – socială,  însoţită şi de revigorarea spirituală,  cu directe şi importante mutaţii în mentalul colectiv al locuitorilor acestui străvechi pământ românesc. Populaţia românească a continuat să trăiască în comunităţi proprii, atât în mediul rural cât şi în puţinele oraşe existente.

Opinia unanimă a diplomaţiei occidentale era că Dobrogea era pământ românesc aşa cum recunoscuse la Congres ambasadorul Rusiei în Anglia, contele Şuvalov care a spus că Dobrogea se cuvenea României „mai mult decât oricui, din cauza numărului populaţiunii de acolo”. Situaţia este confirmată de toate recensămintele efectuate atât de către autorităţile otomane înainte de 1878, cât de către cele româneşti, după 1878. Această opinie nu este singulară, în epoca imediat următoare evenimentelor din 1877-1878, majoritatea oamenilor politici şi chiar a istoricilor străini au văzut revenirea Dobrogei la România ca pe o despăgubire de război, teritoriul cedat Rusiei în schimb a fost văzută ca un compromis necesar. Mihai Eminescu spunea despre dreptul României asupra Dobrogei că este unul istoric, că locuitorii Dobrogei sunt adevăraţii stăpâni ai acestui pământ. El spunea: „..Urmaşi ai dacilor şi romanilor şi cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi lui Mahomed I, dreptul nostru istoric este întemeiat”[7].

O opinie oarecum diferită, exprimată în opera scrisă dar și în discursuri parlamentare, aparține marelui savant și om politic Nicolae Iorga. El a amintit, cel puțin în primii ani de după revenirea Dobrogei la România se impunea organizarea rapidă și temeinică a acestei provincii dar și argumenta, pe toate căile, împotriva pretențiilor bulgare care vizau cu mult mai mult decât zona sud-dobrogeană, respectiv Cadrilaterul. Savantul spunea că Dobrogea  „a fost un drum și, înainte de a fi un drum, această regiune nu a ținut nici bisericește, nici politicește în chip statornic de bulgari, ci a ținut și bisericește și politicește în chip statornic de Bizanț. Această Dobroge a fost marginea bizantină a Mării Negre, având orașe care în toate timpurile, înainte de a veni țăranii turci năvălitori, au fost grecești, de la Rodosto până la Varna și la orașul, în mare parte grecesc și azi, Cavarna. Și bizantină a fost această regiune”[8].

Momentul 1878 surprinde o Dobroge aflată în relativă sărăcie și degringoladă așa cum reiese și din raportul telegrafic trimis de Mihail Kogălniceanu, ministru de interne,  adresat guvernului Brătianu[9]. El face referire la Tulcea unde trupele române intraseră cu câteva zile înainte spunând: ”Orașul Tulcea este un microcosm; populațiunea sa este o aglomerațiune de toate națiunile”. Acest melanj de populație este oglindit și în varietatea religiilor și a lăcașurilor de cult despre care ministrul de interne spune că: „A. S. Regală a întrebuințat o mare parte a zilei de Marți spre a vizita templele religioase ale acestor deosebite naționalități…Toate aceste edificiuri fiiind în mare parte ruinate”. Preocuparea conducătorului statului față de biserică s-a manifestat prin promisiunea sprijinului, moral  și material, pentru refacerea lăcașurilor de cult distruse de război[10].

Proclamaţia adresată de domnitorul Carol I armatei, cu ocazia trecerii trupelor române în Dobrogea, la 14 noiembrie 1878, arăta că românii dobrogeni sunt parte a românităţii şi concetăţeni cu drepturi depline. Noul domn al României, prinţul şi apoi regele Carol I, a manifestat o preocupare constantă pentru Dobrogea, concretizată prin participarea la toate evenimentele importante pentru viaţa economică şi politică a noii provincii, dar şi prin sprijinul acordat iniţiativelor politice sau de altă natură ale dobrogenilor. El a intuit potenţialul acestei regiuni lăsată „în adormire” de către otomani, potenţial conferit de plasarea sa geografică şi geopolitică, porturile dunărene şi maritime dar şi pământul roditor şi oamenii săi harnici.

Peste patru decenii, inginerul Jean Stoenescu – Dunăre confirma parcă spusele suveranului arătând: „Dobrogea reprezintă pentru țară nu numai o întindere de pământ, unde românismul a reclădit viața de civilizație și muncă pe care a moștenit-o de la strămoși, dar și un factor de mare importanță în desvoltarea viitoare a României, prin faptul că ea deschide calea mărilor și înlesnește în mare măsură comerțul nostru cu țările apusene”^[11]. 

Suveranul spunea, în ordinul de zi adresat armatei  că: „Marile Puteri  Europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogia, posesiunea vechilor noștri Domni. Astăzi, voi puneți piciorul pe acest pământ care redevine țară română. Voi nu intrați în Dobrogea ca cuceritori, ci intrați ca amici, ca frați ai unor locuitori cari de acum sunt concetățenii voștri.

Ostași! În noua Românie, voi veți găsi o populațiune în cea mai mare parte română. Dar veți găsi și locuitori de alt neam, de altă religiune. Toți aceștia, devenind membri ai Statului român, au drept de o potrivă la protecțiunea, la iubirea voastră.

Între aceștia veți afla și populațiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu, cu dinadins vă recomand de a le respecta.[12]” Cuvintele lui Carol I exprimă realitatea dobrogeană a epocii, o epocă în care pământul dintre Dunăre și Mare era încă slab populat, locuit de o populație eterogenă în care elementul românesc era semnificativ, o zonă care avea potențialul de a deveni un „motor” al vieții economice, politice și sociale a României moderne.

Același suveran care și-a legat viața de marile momente ale istoriei Dobrogei moderne, scria atât de frumos despre acest pământ. Poet, încrezător și idealist[13], așa cum îl consideră publicistul dobrogean Constantin N. Sarry, autor al unui volum binecunoscut în epocă și nu numai și dedicat tocmai acestui subiect, viitorul rege spunea, într-o scrisoare adresată tatălui său, în urma unei vizite în Dobrogea în 1879: „Din distanță în distanță, foarte aproape una de alta, pe movile și pe dealuri, se văd ruinele cetăților romane, atât pe țărmul Mării cât și pe malul Dunării…am putea într-adevăr zice că Românul în Dobrogea calcă pretutindeni pe ruinele măririi străbunilor să!”[14].

Despre Carol I,  vizitator frecvent al pământului dobrogean, Ziarul  de sezon „Sirena” spunea la 16 mai 1916 că: „obicinuia să vină regulat în fiecare an, ca să se repauzeze de munca grea a treburilor statului. Şi era firească înclinarea ce o avea el pentru colţul acesta al ţărei, căci Dobrogea este fructul celui dintâiu mare act naţional, care a înfrăţit dinastia cu neamul românesc – războiul pentru independenţă”^[15].  Atât de mult s-a integrat în peisajul local încât a devenit „cel mai iubit dintre locuitorii Constanţei”^[16].

Restabilirea suveranităţii româneşti a permis să se treacă imediat la legiferarea măsurilor de reorganizare a acestei provincii româneşti. Administraţia românească, la propunerea marelui om de stat şi de cultură Mihail Kogălniceanu, a promovat mai multe direcţii în dezvoltarea Dobrogei precum: înfiinţarea de şcoli în toate localităţile dobrogene, extinderea căilor de comunicaţie, terestre şi pe apă,  susţinerea dezvoltării principalelor oraşe din zonă, Constanţa şi Tulcea, realizarea joncţiunii căii ferate Cernavodă – Constanţa cu reţeaua feroviară din România, modernizarea infrastructurii portuare, mai ales în cazul Portului maritim Constanţa[17].

În primii doi ani, provincia  a fost dominată de regulamentele cu putere de lege, care au stabilit formele administraţiei publice, organizarea juridică, sistemul fiscal, serviciul vamal, administrarea domeniilor şi pădurilor statului, după modelul legilor din Vechiul Regat. La 9 martie 1880 a fost promulgată „Legea pentru organizarea Dobrogei”, similară Constituţiei României, cu concursul prefectului Constanţei, Remus Opreanu, magistrat cunoscut, fost procuror general al Curţii de Apel Bucureşti. Conţinutul acestui act a fost apreciat în ţară şi în străinătate, mai ales pentru maniera largă în care trata drepturile naţionalităţilor. Aceeaşi lege împărţea Dobrogea în două judeţe: Tulcea şi Constanţa, ale căror graniţe se suprapun parţial graniţelor actuale[18].

Era o lege organică, o adevărată „Constituție a Dobrogei” prin care se stabilea regimul excepțional al Dobrogei în cadrul statului român. Provincia era organizată în cele două judeţe, Tulcea (alcătuită din plăşile Babadag, Tulcea, Măcin şi Sulina cu Insula Şerpilor) şi Constanţa (cu plăşile Constanţa, Mangalia, Hârşova, Medgidia şi Silistra Nouă) care urmau să fie administrate de către un prefect numit de domn la propunerea Ministerului de Interne. De ocoale se ocupa subprefectul iar organul reprezentativ era Consiliul Județean[19].

 Locuitorii Dobrogei au fost lipsiți de drepturi constituționale egale cu cele ale conaționalilor din Regat timp de trei decenii. Dobrogenii au primit drepturi juridice egale în 1894 dar pe cele politice abia prin „Legea pentru acordarea drepturilor politice locuitorilor din județele Constanța și Tulcea” și în 19 aprilie/2 mai 1909 și prin legile din 15 aprilie 1910 și 3 martie 1912.

Viața culturală și socială a Dobrogei a evoluat în același ritm cu cea economică și politică. De exemplu, C. N. Sarry spunea, în 1915 că, în primii doi ani de stăpânire românească în Dobrogea, au fost construite „137 de localuri de școli și aproape 50 de biserici, pentru ca să învățăm, în casele ridicate de noi dulcea și frumoasa limbă și pentruca[20] în această limbă să mulțumim Domnului pentru pacea, liniștea și buna stare, pe care ni le-a asigurat stăpânirea ce ni s-a hărăzit din ziua în care Domnitorul Carol ne spunea: Salutați cu încredere steagul României, ca pe un steag al dreptății și al păcii”[21].

Toate aceste considerente vin în sprijinul demersului, început încă din primele decenii ale revenirii Dobrogei la Țară, de sărbătorire a zilei de 14 noiembrie drept sărbătoare națională. Presa vremii a consemnat chiar din 1878 activitățile legate de această dată la Tulcea și la Constanța.

Ziarul „Românul” din 26 noiembrie 1878 publică articolul cu titlul „Sărbătorirea la Constanța a reintegrării Dobrogei la statul român” în care se prezintă telegrama trimisă de prefectul Remus Opreanu ministrului de Interne (documentul fiind consemnat și în „Monitorul” local) în care se vorbește despre slujba religioasă ținută în biserica grecească „cu ocasiunea luărei în posesiune a districtului Constanța”[22].  Remus Opreanu arăta că această slujbă au asistat autoritățile locale ruse, reprezentanții puterilor străine, notabilii orașului și „un însemnat număr de cetățeni din toate clasele”[23]. În paralel, în locașurile de cult ale celorlalte naționalități au fost ținute slujbe de mulțumire către Divinitate „pentru prosperitatea României” și pentru Familia Regală.

În continuare, prefectul vorbește despre entuziasmul și marea bucurie care se citea pe fețele participanților și despre faptul că orașul Constanța, în întregime, era împodobit cu stindarde tricolore, ghirlande de flori și alte ornamente. O comisie formată din reprezentanți  ai tuturor naționalităților s-a adunat la conac (sediul administrativ local) pentru a primi autoritățile române. Telegrama prefectului se încheie cu ideea că „ziua de astăzi va rămânea înscrisă pentru viitoru, în cartea istoriei, ca o zi de fericire, pentru această nouă Românie”[24].

Același articol vorbește despre modul în care a fost iluminat orașul, stindarde și lampioane au împodobit toate străzile, Constanța arătând ca București-ul în zilele de sărbători naționale. Serbarea a fost una liberă, bazată pe entuziasmul general. Se amintește apoi momentul comunității elene din Constanța. Elevii au venit seara la reședința prefectului cu muzica militară care a interpretat marșuri de bucurie. În piața principală a fost ridicat un arc de triumf cu portretul domnitorului (operă tot a comunității elene). Serbarea a durat până la miezul nopții.

Articolul  se încheie cu ideea că serbarea a fost „incomparabilă”, la care a luat parte toată populația Constanței.  

Ulterior, dobrogenii au sărbătorit atât Unirea cu România, în noiembrie, cât și Ziua Regelui (Ziua Regalității) pe 10 mai. Aceste evenimente erau organizate de către autoritățile locale cu sprijinul populației și al unor localnici înstăriți așa cum rezultă din studierea presei locale și centrale și din documente de arhivă.

 Proclamarea zilei de 14 noiembrie drept zi națională, s-a realizat abia în anul 2015 când, prin „Legea privind instituirea zilei de 14 noiembrie – Ziua Dobrogei” s-a legiferat acest lucru. În conștiința dobrogenilor însă, și al românilor în general, Unirea Dobrogei cu România își are locul meritat, acela de etapă în procesul de constituire a statului național unitar român, proces încheiat glorios, în 1918, cu Marea Unire. În 2018, Anul Centenar, dobrogenii sărbătoresc nu numai 100 de ani de la Marea Unire ci și 140 de ani de la Unirea Dobrogei cu Patria Mamă.

Bibliografie selectivă

• Baumann, Victor Heinrich, Județul Tulcea între anii 1878 – 1918, în „NordDobrogea Cultural”, Nr. 10, 2016, pp. 21-27
• Brătianu, Traian, Politică şi societate în Dobrogea, Editura Fundaţiei ”Andrei Şaguna”, Constanţa, 2010
• Cernovodeanu, Paul (coord.), Edroiu, Nicolae (coord.), Istoria Românilor, VI, Românii între Europa clasică şi Europa Luminilor (1711-1821), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
• Ciorbea, Valentin (coord.), Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008
• Iorga, Nicolae, Discursuri parlamentare, I., Partea II, Editura Bucovina I. E. Toruțiu, București, 1939
• Lascu, Stoica (editor), Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), I (1878-1916), Muzeul Național de Istorie și Arheologie Constanța, Constanța, 1999
• Păuleanu, Doina, Constanţa 1878-1928. Spectacolul modernităţii târzii, II, Muzeul de Artă Constanţa, 2005
• Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998
• Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare: Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
• Sarry, Const. N., Regele Carol I și dobrogenii, Institutul de Arte Grafice „Speranța”, București, 1915
• Seișanu, Romulus, Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță monografică. Studii și Documente, Tipografia ziarului ”Universul”, București, 1928
• Stoenescu-Dunăre, Jean, Însemnătatea Dobrogei în economia națională, în „Arhiva Dobrogei”, Vol. II, nr. 2, apr-iun 1919, pp. 89-95
• Zub, Al., Cunoaştere de sine şi integrare, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004
• Zub, Al., Mihail Kogălniceanu. Un arhitect al României moderne, Ediția a III-a, Editura Institutul European, Iași, 2005

[1] Al. Zub, Cunoaştere de sine şi integrare, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004, p. 17.

[2] Apud Idem, Mihail Kogălniceanu. Un arhitect al României moderne, Ediția a III-a, Editura Institutul European, Iași, 2005, p. 99.

[3] Ibidem, p. 100.

[4] Al. Zub, Cunoaştere de sine şi integrare , p. 90.

[5] Ibidem, p. 91.

[6] Apud  Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 336.

[7] Valentin Ciorbea (coord.), Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008, p. 23.

[8] Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I., Partea II, Editura Bucovina I. E. Toruțiu, București, 1939, p. 240.

[9] Apud Romulus Seișanu, Dobrogea. Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță monografică. Studii și  Documente, Tipografia ziarului ”Universul”, București, 1928, p. 190.

[10] Traian Brătianu, Politică şi societate în Dobrogea, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2010, p. 45.

[11] J. Stoenescu-Dunăre, Însemnătatea Dobrogei în economia națională, în „Arhiva Dobrogei”, Vol. II, nr. 2, apr-iun 1919, p. 89.

[12]  Apud Trecerea Armatei în Dobrogea, în „Pressa”, XI, nr. 254, 17 nov. 1878, pp. 1-2, în Stoica Lascu (editor), Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), vol. I (1878-1916), Muzeul Național de Istorie și Arheologie Constanța, Constanța, 1999, p. 85.

[13] Const. N. Sarry, Regele Carol I și dobrogenii, Institutul de Arte Grafice „Speranța”, București, 1915, p. 15.

[14] Apud Const. N. Sarry, Regele Carol I și dobrogenii, p. 16.

[15] Doina Păuleanu, Constanţa 1878-1928. Spectacolul modernităţii târzii, vol. II, Muzeul de Artă Constanţa, 2005, p. 19.

[16] Ibidem, p. 20.

[17] Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare: Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 182.

[18] Victor Heinrich Baumann, Județul Tulcea între anii 1878 – 1918, în „NordDobrogea Cultural”, Nr. 10, 2016, p. 22.

[19] Ibidem.

[20] În citat am respectat grafia epocii.

[21] Const. N. Sarry, op. cit., pp. 18-19.

[22] Sărbătorirea la Constanța a reintegrării Dobrogei la statul român, în „Românul”, XXII, f. nr., 26 noiembrie 1878, p.1.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.