Dueliștii

Views: 39

de Ionel Alexe

Eroii noștri sunt doi locotenenți: unul de cavalerie, d-l Filipescu, celălalt de marină, d-l Nicolescu-Rizeanu. Mândri, puternici, arătoși. În dimineața unei zile de vară a anului 1896, cei doi s-au salutat sever, dar cu gesturi alese, în manejul Regimentului 9 Călărași din Constanța (aflat cam pe locul ocupat azi de clădirile Spitalului Clinic Județean de Urgență). Apoi și-au dat jos redingotele, arătându-și cămășile albe fără mâneci. Armurierul, secunzii, medicii s-au retras în lateral. Când comandantul luptei a dat semnalul, ofițerii au luat poziția de gardă, apoi au fandat și și-au izbit cu bravură și îndemânare săbiile. După zece reprize de câte cinci minute (cu totul aproximativ o oră și un sfert), istoviți și răniți, inclusiv la brațul înarmat, au încheiat lupta. Onoarea, spălată cu sânge, a fost declarată satisfăcută și cei doi dueliști s-au împăcat. Cât despre motivul sfadei, misteru-nvăluie pricina. Mai bine de o oră de atacuri pe fier, prin degajament ori cupé, fente, eschive, parade și riposte era ceva rar, semn că cei locotenenții erau spadasini de egală măiestrie.

Duelul! O modalitate violentă (și ilegală) prin care cei doi bărbați de bună condiție și-au rezolvat o dispută care le amenința… onoarea. Unul din ei își simțise reputația lezată de-o atitudine a celuilalt și-l provocase la duel. De ce nu apelase la tribunal și preferase judecata crudă a duelului? Fiindcă, pentru cei ca el, care vedeau onoarea ca valoare primordială, instanțele tradiționale nu puteau oferi o dreptate reală, ci doar un spectacol derizoriu, cu nenumărate acte și public obscen.

Provocându-l pe agresor, ofensatul nu voia să-l ucidă, ci voia să arate lumii ceva despre sine însuși: că înțelege să-și apere numele, că are curajul să-și riște viața, să moară pentru acest rod al conduitei corecte care era onoarea masculină. La rândul lui, acceptând o luptă în care-și putea pierde viața, agresorul lupta pentru aceeași, esențială valoare, deoarece refuzul însemna lașitate, adică cea mai cumplită și de neșters maculare a onoarei sale. Dar ce atâta deranj pentru onoare? Cercurile înalte ale societății de atunci se bazau pe onoare. Atâta vreme cât era cunoscut ca onorabil, un cetățean era respectat și primit în grupurile de prestigiu, sociale și profesionale. Era un „domn”. Pierzându-și onoarea era declasat, ostracizat, exclus ca un corp străin.

Astăzi onoarea nu mai e legată de statusul social, este, cel mult, „a slight sting”, o mică înțepătură provocată de conștiința individuală, domnii sunt vetuști și ridicoli, iar duelul, absurd și barbar. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în multe țări europene, inclusiv România, era însă dezirabil și așteptat în anumite situații.

Nimic legat de duel nu era lăsat la voia hazardului, înfruntarea fiind reglementată strict de un set de norme, numit și Cod al onoarei. Participanții, conduita, provocarea, tipul de arme, durata reprizelor și numărul de focuri, permisiunile și interdicțiile, distanțele, momentul începerii și al terminării, împăcarea, procesele verbale ce se încheiau, inclusiv cel eventual de refuz a luptei, stingerea litigiilor, considerațiuni despre transferul obligațiilor și multe altele erau incluse în acest ghid al duelului. Codul după care au avut loc duelurile în principatele române a fost cel francez, publicat în 1836, la Paris, de Contele Le Blanc de Chateauvillard. Până în 1873, când a fost tradus de un profesor de arme de la Societatea de Gimnastică și dare la semn, codul a fost disponibil numai în limba franceză. I-au urmat alte două tălmăciri, una a fiului lui C. A. Rosetti, Horia Rosetti, avocat și deputat, publicată în 1902, și alta, adnotată și îmbogățită cu prezentarea câtorva dueluri românești, mortale, datorată avocatului bucureștean Ion I. Nedelescu.

O fericită întâmplare a făcut ca Biblioteca Județeană Constanța să achiziționeze un exemplar aparte din această carte, numită Codul onoarei și regulile duelului, publicată în 1926. E vorba de un exemplar ce are, pe pagina de titlu, o frumoasă dedicație olografă a autorului către un amic: „Prietenului Gh. Stratulat, împreună cu încredințarea simțămintelor mele de prietenie statornică. Nedelescu Ion 926 XII”.

Codul duelului era despre luptă, dar și despre evitarea ei, spiritul lui, scopul pentru care a fost scris fiind chiar împăcarea, oferirea satisfacției fără vărsare de sânge. (Merită menționată frumoasa frază a lui Alexandre Dumas, așezată de Ion Nedelescu ca motto al cărții sale: „Codul duelurilor a împiedicat cu mult mai multe dueluri decât a provocat”.) Și uneori avea efect. E cazul afacerii de onoare dintre medicii constănțeni Danu și Ahile Zissu, din aprilie 1906. Din presa vremii nu reiese clar cine a suportat afrontul, dar aflăm că protagoniștii au convenit asupra unei concilieri oneste. Tot de acolo aflăm și care-a fost temeiul incidentului: eternul feminin.

Ofițerii Filipescu și Niculescu-Rizeanu s-au bătut cu săbiile, dar d-nii O. Pița și M. Angelescu s-au duelat, pe 12 ianuarie 1932, cu pistoalele. Locul ales de adjuncții celor doi, ofițerii Popa și Dobrescu pt sublocotenentul Pița (toți din Regimentul 34 Infanterie), avocatul Dan Alecu și inginerul Gheorghiu pentru Angelescu, a fost pădurea Murfatlar. Conducătorul duelului a fost locotenent-colonelul Cârjan, iar medicii aleși de părți au fost doctorii Torosian și Holban. „Adversarii”, nota un gazetar în epocă, „au schimbat câte un foc de pistol și nefiind nimeni rănit, conform condițiunilor de luptă au schimbat din nou câte un foc, după care conflictul s-a declarat închis. N-a fost nici un rănit.” Două împușcături și cei doi și-au salvat onoarea în ochii lor și ai egalilor lor.

Câteodată instinctul de conservare era mai puternic decât dorința de apărare a onoarei. În toamna lui 1913, avocatul constănțean George Dobias era în campanie electorală pentru un jilț de deputat în parlamentul țării, pe listele Partidului Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Și atunci, ca și acum, politicienii erau convinși că o masă bogată, stropită din belșug cu băutură e-o dovadă a dedicării față de binele public. Așa se face că partidul a organizat pt d-l Dobias o întrunire convivială la berăria Gheorghiu din localitate. Consumația, destul de importantă, s-a înregistrat, conform înțelegerii, pe caiet. Timpul a trecut, d-l Dobias a fost ales deputat, dar berarul Gheorghiu nu și-a primit banii. Ca atare, a trimis avocatului o depeșă în care i-a amintit de crăpelniță și datorie.

Avocatul i-a răspuns, pe-o carte poștală, că nu el trebuie să plătească factura, ci d-l Constantin Irimescu, ca șef al conservator-democraților din oraș. „Dacă [Constantin Irimescu, n.m.] va avea însă nerușinarea să nu vă achite”, a adăugat Dobias, „voi lua măsuri să fiți achitat de cei în drept”. Cartea poștală cu pricina a ajuns, în facsimil, în paginile ziarului de mare circulație locală Dobrogea jună. Cum era de așteptat, Irimescu, avocat și prefect al județului, a fost vexat de exprimarea colegului său de partid, la alegerea căruia pusese umărul, și l-a provocat prompt la duel. Spre stupoarea tuturor, Dobias a refuzat. Urmare a refuzului, un ziarist l-a numit „pupăză politică”. Irimescu însuși a trimis martorilor săi în respectiva afacere de onoare o scrisoare (apărută de asemenea în presă), în care l-a zeflemisit pe proaspătul deputat: „să mă iertați că v-am pus în contact cu atâta lașitate și inconsciență, căci după cât înțeleg pe d. Dobias, numai palmele îl mai pot ofensa, orice alte vorbe și insulte sunt floare la ureche”. Și la această filipică Dobias a făcut urechea surdă.

[Pagina de titlu a volumului „Codul onoarei și regulile duelului” de Ion I. Nedelescu; exemplar cu dedicația autorului, din colecțiile Bibliotecii Județene Constanța.]