– Material realizat de Corina-Mihaela Apostoleanu –
Luna august, este, prin tradiție, un timp al vacanțelor, al căldurii „coapte”, al unui soare arzător, pregătit să se întâlnească și cu toamna, încet, încet.
Marea, admirată și zugrăvită de scriitori și artiști, în multiplele ei înfățișări, a fost întotdeauna și o destinație de vacanță preferată a acestora, fie că vorbim de stațiunile din Sud, ori de cele apropiate Constanței.
Corespondența dintre scriitorul Liviu Rebreanu și soția sa, Fanny, din vara anului 1920, publicată în volumul „Intime” (București, Editura Academiei Române, 2012. Editor Nicolae Gheran. Volumul se află în colecțiile Bibliotecii) ne apropie de tabloul unor vacanțe la mare, în stațiunea Techirghiol, cu detaliile care permit reconstituirea acelor vremi. Locuri de plajă, nume de hoteluri, obieceiuri de vilegiatură, costul vacanțelor sunt astăzi elemente importante pentru reconstituirea epocii.
Scrisorile sunt în același timp și valoroase documente de istorie literară, întrucât, în acea perioadă, Liviu Rebreanu definitiva unele dintre scrierile sale cele mai importante și mai cunoscute.
Fanny Rebreanu, însoțită de fiica sa, Puia, sosesc la mare, în august 1920, iar Gara Constanța le-a întâmpinat pe cele două călătoare cu o zi ploioasă, dar cu atenția unui comisar din partea prefectului, spre a fi conduse la hotelul cel mai bun, „Palace”. Se înțelege că au sosit sâmbătă, căci, a doua zi, duminică, la ora 10 dimineața, au pornit spre Techirghiol, cu mașina. În stațiune, le-au fost recomandate băi se soare și de nămol. Au fost cazate la hotel „Tamara”, cu 1500 de lei camera. Cel mai mare doctor de copii, Mirinescu (Conform transcrierii scrisorii lui Fanny Rebreanu, corect, dr. Marinescu) i-a recomandat Puiei 20 de băi de nămol. Fanny Rebreanu remarcă: „La Techir[ghiol] este tocmai ca la sat. Lume puțină fără pretenție la Tamara.”
Iată și prima scrisoare trimisă către Liviu Rebreanu, de pe meleagurile dobrogene:
„Tekirghiol, luni, 2.VIII.1920
Liviul meu scump și drag,
În sfârșit iată-ne la mare. Este ceva ce nu voi uita niciodată. Este sublim. În momentul când’ți scriu, stau pe plaje, întinsă în chaise-longue, cu fața la mare, iar Puia stă lungită în nisipul fierbinte și sclipitor, desculță și frumoasă.” (pag. 134)
Fanny Rebreanu se arată mulțumită de condițiile stațiunii, de cazare, masă și cură, dar întristată de absența soțului, căruia îi cere să petreacă măcar 15 zile cu familia la mare. Prozatorul continuă să scrie, la București, noapte de noapte.
Fanny se preocupă de lipsa de odihnă a scriitorului, de eforul uriaș pe care îl depune, fără a se gândi la consecințele epuizării: „Știindu-te la muncă așa de titanică nu-mi tihnesc nici băile. Vino Liviul meu scump. Trebuie, înțelegi? Trebuie să te odihnești”. (pag. 136).
Scrisoarea către Liviu Rebreanu este trimisă prin intermediul prietenului lui Liviu Rebreanu, pictorul Jean Steriadi. La final, Fanny Rebreanu se referă la nuvela „Golanii”:
„Îmi pare bine că ies Golanii. Ce frumos volum trebuie să fie.” (pag. 138).
În 7.VIII.1920, Fanny Rebreanu scria: „Eu mă perpelesc cu picioarele mele și în special cu sufletul meu, care nu vrea să fie liniștit fără tine, lângă el. Claudia cu Miorița (Minulescu) bine și vecinic exagerate în dragostea lor reciprocă […] Băile sunt miraculoase. M-am speriat ce minuni văd și în ce scurt timp. Aerul de aici este extraordinar și briza mării care suflă mereu, face cele mai călduroase zile să nu -ți displacă, să nu obosească. Lumea face băi de mare, e superb. Vino, Liviule scump, vino, ce bine ți-ar face și apoi nu te costă decât 70 de lei pe zi mâncarea. Casă ai, marea nu cere bani.” (pag. 140).
O săptămână mai târziu, aceleași îngrijorări legate de programul epuizant al scriitorului:
„Tekirghiol, 14.VIII.1920
Lasă romanul și tot, vino de te odihnește puțin. Cum vrei să începi munca de iarnă? Îmi scrii că faci cu Minulescu revista. Rău faci, Liviule scump, am mereu în minte poreclă a lui Stamatiad. Gândește-te bine de face să începi cu un om care în toate împrejurările nu ți-a arătat decît răutate. Bagă bine de seamă.
Îmi scrii că ți se propune cronica dramatică. E prea multă muncă, Liviule scump. Ești obosit, ești rău dispus, ești ocupat, trebuie să te duci la teatru. În această privință însă nu îmi dau nici o părere, fă cum vrei, cum sinți tu, Liviule scump.”
Răspunsurile scriitorului se referă la traiul cotidian, la întâlnirile de lucru, la colaborările cu editori.
Rebreanu scria la romanul „Ion”, se apropia de finalul cap. XI, „Blestemul” (cf. notelor editorilor vol. de față). Romanul va fi terminat pe 20 august. Scrisoarea sa este datată 14 august 1920.
În 17.VIII. 1920, Rebreanu îi răspunde din București:
„Dimineața la 8 am primit cu bucurie o telegramă de la voi, scurtă cu primul răspuns la conversațiile mele lungi. Firește că am să mă duc, dar cred că de joi într-o săptămână voi pleca de-aci, spre a ajunge joi seara la voi, să stau apoi vineri, sâmbătă, duminecă, iar luni să plecăm toți încoace, deoare ce miercuri dimneața încep examenele Puicuții și trebuie să fie fata măcar cu o zi înainte acasă. Să se odihnească de drum.” (pag 145).
A doua zi, 18.VIII. 1920, Liviu Rebreanu revine, subliniind că își poartă de grijă, în ciuda îngrijorării soției sale; se hrănește îndeajuns, chiar în timpul nopții, când scrie: „Noaptea îmi cumpăr câte ½ kg. de lapte și două cornuri, apoi am cafeaua, uneori chiar ceai, alteori fructe, îndeosebi struguri.”
În privința vizitei la Constanța și Techirghiol, prozatorul menționează că va veni împreună cu familia Benvenisti, un cunoscut jurnalist al epocii și apropiat al familiei Rebreanu.
Preocupările legate de romanul „Ion”, detalii legate de aspectul și coperta cărții, alergătura pe la tipografii, alte variate activități ale scriitorului făceau dificilă ruperea de Capitală, chiar în plină vară și perioadă de vilegiatură.
În scrisoarea din 21 august 1920, Liviu Rebreanu face o nouă promisiune de a sosi la Techirghiol, menționând câteva evenimente foarte importante: banchetul în cinstea lui Victor Eftimiu, devenit director al Teatrului Național din București, pe care Rebreanu trebuie să îl organizeze, detalii referitoare la ultimele pagini din romanul „Ion”, la care scria cu febrilitate, în timpul nopților: „Altfel, nu avem pe-aici noutăți, decât că mâine, duminică seara, isprăvesc cu Ion. Mai am 24 de pagini de transcris în total. Ura! Bine c-am sfârșit. Voiam să mai termin două nuvele, dar nu mai fac nimic. Mă odihnesc luni, marți, miercuri, iar joi dimineața plec la tine, măicuță dragă și mult dorită.” (pag 156).
În iunie 1922, Fanny și Puia Rebreanu sunt din nou la Techirghiol, corespondența cu Liviu Rebreanu este la fel de intensă, iar detaliile despre instalarea la băi, recomandările medicale, vremea rece și umedă, prețul meselor, al băilor, etc sunt la fel de importante pentru imaginea vacanțelor pe meleaguri dobrogene.
Dialogul epistolar seamănă cu cel din 1920, căci Rebreanu nu găsește timpul liber necesar, pentru a merge la Techirghiol, în ciuda rugăminților insistente ale soției, care invocă permanent nevoia de odihnă a scriitorului.
În scrisoarea datată 4 iulie 1922, Rebreanu spune, către final: „Ei, fetelor, pentru că s-a epuizat ștofa -noapte bună! Să-mi văz puțin de Pădurea (italicizat de Rebreanu) mea. Mâine seară începe munca. Doamne ajută.”
Evident, este vorba de romanul „Pădurea spânzuraților”, la a cărui versiune scria Rebreanu, în timp ce familia se afla la mare, la Hotel „Movila”, Techirghiol, com. Carmen-Sylva, Jud. Constanța, după cum se indică adresa pe plic.
În lunile petrecute „la Movilă”, Fanny Rebreanu și fiica sa întâlnesc o seamă de personalități, între care: marea actriță Elvira Popescu și fiica sa, Tatiana; Nicu (Nicolae T. Negulescu, prefect al județului Constanța, între anii 1918-1919 și 1922-1925) și Catrina Negulescu, constănțeni (rude cu Fanny Rebreanu), Hortensia Papadat-Bengescu (scriitoarea se stabilise la Constanța, împreună cu soțul său, magistratul Nicolae Papadat, în anul 1921); Fanny Rebreanu schimbă saluturi politicoase cu marea prozatoare, fără vreo relație de prietenie, după cum însăși autoarea corespondenței mărturisește.
Sunt, în corespondența dintre Liviu și Fanny Rebreanu, foarte multe detalii despre viața familiei, cheltuielile din casă, costurile băilor, ale alimentelor, ale cazării la mare etc.
În scrisoarea din 5 iulie 1922, Fanny Rebreanu menționează că scriitorul s-a aflat la mare pentru scurt timp, fiind mereu preocupat de continuarea romanului „Pădurea spânzuraților”: „Sunt trei zile de când ai plecat. Ce urât îmi este fără tine! (eroare de datare, scrisoarea doar la o zi de 4 iulie, când Rebreanu răspundea din București). Tu ești desigur fericit cu liniștea ta. Ești fericit că din această liniște iese Apostol Bologa. Apostol trebuie să trăiască din ce în ce mai dureros, mai grozav, îl visez! Îl simt din ce în ce mai adânc în sufletul meu cum se zbuciumă, cum suferă, cum moare. O, da, mai ales moare! Dar popa? Dar Clapca? Dar Ilona Cervenco? Și toți ceilalți? Vezi’mi pare că toți acești oameni sunt frații, prietenii mei.” (pag 165).
Liviu Rebreanu a fost la Constanța, în vara anului 1922; mărturie stă afirmația soției sale, Fanny Rebreanu care, în scrisoarea din 8 iulie, de la Techirghiol, spune că a primit de la scriitor o carte poștală de la Constanța. Fanny Rebreanu a fost la Constanța, în august 1922, a luat masa la restaurantul„Bristol”și a mers cu trenul la Mamaia, cum se obișnuia.
Peste câțiva ani, în scrisoarea din 13 august 1924, de la băi, Fanny Rebreanu spune: „Ai început – spui tu – să scrii Adam și Eva. Știre însemnată! Adam și Eva îmi povesteai tu cândva, este romanul unor oameni care se regăsesc în șapte vieți. Este reîncarnarea. Ascultam și te priveam. Adam și Eva -continua glasul tău cald – este opera mea care va purta cel mai mult din ceea ce mi-ai dat tu mai de preț, draga mea. Am tresărit! Eu, umila? Neînsemnata? M-am cutremurat ca nu cumva cele auzite să nu fie plăsmuirea fanteziei mele momentane, să nu fie decât o închipuire a mea. Dar nu, glasul tău continua tot atât de domol înseluindu-mi tot mersul romanului până la încheierea lui.” (pag. 259).
Liviu Rebreanu a participat la mai multe șezători literare, la Constanța, de-a lungul timpului, dar prezența sa, ca viligiaturist, a fost adesea întârziată de multitudinea preocupărilor scriitoricești.
Foto: Liviu Rebreanu și soția sa, Fanny Rebreanu (https://identitatea.ro/liviu-rebreanu/)