Sânzienele

 

În fiecare an, pe 24 iunie, românii marchează sărbătoarea Sânzienelor – o sărbătoare populară, păgână, celebrată din cele mai vechi timpuri, care și-a câștigat dreptul de a figura în calendarul religios-ortodox.

Celebrată încă din vechime, aceasta este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite serbări câmpenești prilejuită de solstițiul de vară, care marchează mijlocul verii agrare. Pentru că are loc la trei zile după solstițiul de vară, mai poartă și numele “Cap de vară”. Este o sărbătoare a iubirii și a fertilității, dedicată Sânzienelor sau Drăgaicelor, personaje mitice nocturne, care apar pe câmpuri în noaptea de 23 spre 24 iunie.
Sărbătoarea Sânzienelor își are originile într-un cult roman pentru zeița Diana, susțin unii specialiști, numele de Sânziana, așa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă, în special în Ardeal, provenind din “Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia și Oltenia se sărbătorește Drăgaica, după numele slav. Alți specialiști susțin că sărbătoarea își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Serbarea Sânzienelor sau a Drăgaicelor este denumită în limbaj popular şi “Amuţitul Cucului”, notează etnologul Ion Ghinoiu, în volumul “Sărbători şi obiceiuri româneşti” (Ed. Elion, 2002).

Se spune că, în noaptea de Sânziene se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. În credința populară, Sânzienele sunt considerate niște femei frumoase, adevărate preotese ale Soarelui, ascunse prin păduri întunecate, care umblă pe pământ sau plutesc prin aer, cântă și dansează, înzestrând plantele cu puteri vindecătoare, împart rod holdelor și femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor, apără semănăturile de grindină și de vijelii. Dacă, însă, oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără și devin asemenea zânelor rele, cunoscute în popor drept iele sau rusalii – descrise ca niște fecioare zănatice, cu o mare putere de seducție și cu puteri magice. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună și dansează în pădure, iar cine le vede rămâne mut sau înnebunește.

În unele locuri, fetele culeg flori mici, galbene, numite sânziene. Această plantă erbacee, frumos mirositoare, creşte prin fâneţe sau livezi, fiind cunoscută sub două denumiri zonale: ″sânziană″ în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş, nordul Moldovei, şi ″drăgaică″ în Dobrogea, centrul şi sudul Moldovei, Muntenia.

În credinţa populară, această floare are nenumărate proprietăţi magice. Din flori de sânziene şi din spice de grâu, fetele tinere împletesc cununi, pe care le poartă pe cap în ceremonialul numit Jocul Drăgaicei, reprezentând zeiţa agrară.

După Jocul Drăgaicei, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: lungimea zilelor începe să scadă şi să crească cea a nopţilor, se usucă rădăcina grâului odată cu coacerea bobului în spic, florile îşi pierd din miros, iar cucul încetează să mai cânte. Este însă perioada la care holdele de grâu sunt în pârg, înainte de recoltat, aici avându-şi originea şi semnificaţiile legate de fertilitate, printr-un transfer al fertilităţii în dublu sens, vegetal şi uman.

În prezent, Sânzienele sunt asociate sărbătorii creștine a Sfântului Ioan cel Nou şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, iar din anul 2013 şi Ziua Universală a Iei.

        

 

 

Caută cartea dorită în catalogul online – Click aici!

 

 

 

Leave a Reply