Biblioteca Județeană Constanța continuă seria de expoziții de carte dedicate personalităților românești și străine alegând să celebreze, în luna februarie, scrierile lui Victor Hugo, James Joyce, Radu Petrescu, dar și creația artistică și pedagogică a lui Oleg Danovski.

În atmosfera asfixiantă a României comuniste a anilor 1960, câțiva tineri au găsit o cale de a trăi libertatea literară. Și-au impus reguli proprii și un referențial artistic propriu, citind și scriind în funcție de acestea. Spre deosebire de mulți alți scriitori au rezistat ispitei de a publica făcând concesii puterii. Și-au creat un „microclimat literar”, cum spune criticul Eugen Negrici, bazat pe prietenie, gusturi literare comune, analize reciproce și indiferență față de canonul epocii comuniste.

Acest minunat spațiu clandestin s-a numit „Școala de la Târgoviște”, iar membrii lui au fost Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Țopa și cel pe care-l sărbătorim în această lună, Radu Petrescu, de la a cărui moarte se împlinesc 40 de ani. S-a născut în 1927, a absolvit facultatea de litere a Universității din București în 1951 și a debutat destul de târziu, în 1970, cu romanul „Matei Iliescu”. A publicat și alte, apreciate, volume de proză, însă cu adevărat remarcabil este altceva: jurnalul său. Radu Petrescu este autorul unuia dintre cele mai extinse și mai valoroase jurnale ale literaturii române. Nu-i vorba de un jurnal confesional, focalizat pe sine însuși, cum au ținuți mulți autori orgolioși și care-ți strepezesc dinții lecturii, ci un soi de martor harnic al existenței sale intelectuale, scriitoricești, umane la urma urmei. Iată o însemnare din 12 iunie 1949, deci de când scriitorul avea doar 22 de ani. „După-masă cerul s-a acoperit de nori galbeni și negri, am văzut doi copii fugind după un colț de stradă, s-a ridicat un vânt teribil și pe străzile grabnic pustii zburau table de pe acoperișuri, un geam a sărit în țăndări. Când am ajuns sus la mine și am închis ferestrele de pe săliță, șuvoaiele de ploaie, luate de vânt, se izbeau de ziduri și se spărgeau cu fâșâit strident într-o bură de stropi, într-un fel de cețuri care se legănau repede asupra caselor ca niște coame de herghelii în fugă.” Jurnalele au fost publicate înainte de 1990 sub formă de cărți separate (Ocheanul întors, 1978; Părul Berenicei, 1981; A treia dimensiune, 1984), iar recent în ediție integrală. Toate sunt prezente, desigur, în expoziția noastră.

Victor Hugo. S-a născut la 26 februarie 1802 și a murit la 22 mai 1885. Nu a fost doar un important scriitor francez, ci și un intelectual dedicat și un politician carismatic și bătăios. Romanele „Mizerabilii” și „Notre-Dame de Paris” i-au creat reputația de prozator care vrea și știe să scrie despre și pentru oamenii obișnuiți. Cele două rămân și astăzi cele mai citite texte ale sale. De altfel, „Mizerabilii”, povestea lui Jean Valjean, condamnat la 19 ani de închisoare pentru că a furat o pâine, este una dintre cele mai cunoscute creații literare ale secolului al 19-lea. Alături de ele, în vitrina noastră, sunt romanele „Oamenii mării” și „Ultima zi a unui condamnat la moarte”, piesele de teatru „Cromwell” și „Hernani”, dar și extraordinarele sale versuri despre care se spune că au salvat poezia franceză de la sterilitatea secolul anterior. De altfel, publicul francez îl celebrează pe Victor Hugo în primul ca poet. Vă invităm să-i descoperiți sau redescoperiți atât proza cât și poezia.

Se împlinesc luna aceasta 140 de ani de la nașterea scriitorului irlandez James Joyce. Cărțile sale, și în special foarte discutatul și cenzuratul roman „Ulise”, inspiră oarecare teamă cititorului. Teama că-ți dau multe bătăi de cap, că sunt foarte greu de înțeles, ba chiar că nu-i nimic de înțeles în ele. Nu este desigur așa, iar lectura prozei lui Joyce, care a plecat din Irlanda natală pentru că o găsea stătută social și spiritual, este extrem de răsplătitoare. „Ulise”, romanul lui cel mai cunoscut, este descrierea unei zile din viața a trei indivizi cât se poate de banali: un agent de publicitate, soția lui și un amic tânăr. O singură zi, 16 iunie 1904: ce au făcut cei trei, ce au gândit, pe unde au fost și ce au văzut, cu cine s-au întâlnit, ce au vorbit. Nu cine știe ce acțiune. Iar asta pe sute de pagini (630 în ediția română din 1996, apărută la Editura Univers, în traducerea lui Mircea Ivănescu, care poate fi văzută în expoziția noastră). O face însă într-un stil dens și sincopat, în care combină adresări colocviale, expresii latine și aluzii religioase, termeni științifici, lirism, argotice și arhaisme, iar rezultatul e incredibil: o zi din viața unui om obișnuit, ca mine și ca voi, se dilată până cuprinde întreaga existență umană și chiar întreg timpul. Ulise este Leopold Bloom, agentul de publicitate, care pleacă dimineața de acasă și se întoarce seara după ce a trecut printr-o Odisee.

Iată un mic eșantion, chiar începutul romanului: „Solemn, rotofeiul Buck Mulligan – venea dinspre capul scărilor purtând un bol cu clăbuc peste care erau aşezate în cruce o oglindă şi un brici. Halatul galben, neîncins la mijloc, îi unduia încet în urmă, umflat de aerul blând al dimineţii. Ridică bolul întru înalt şi intona: — Introibo ad altare Dei.

Expresia latină „Introibo ad altare Dei”, care se traduce prin „Intra-voi în altarul Domnului”, era rostită de preot la începutul slujbei catolice. Personajul Buck Mulligan o parodiază vesel, purtând în locul potirului cu vin ce reprezintă sângele Domnului, un vas de bărbierit plin de spumă, pe care zac încrucișate oglinda și briciul.

Vin acum la concetățeanul nostru Oleg Danovski. În cinematografele din perioada interbelică, de peste tot, nu doar din țara noastră, înainte de începerea filmului și în pauzele necesare schimbării rolelor la aparatul de proiecție, pentru ca audiența să nu se plictisească, aveau loc scheciuri amuzant-gălăgioase, mici cuplete, spectacole de vodevil. Într-un astfel de spectacol, un dans pe muzică marinărească, a debutat foarte tânărul Oleg Danovski. Se întâmpla în jurul anului 1930, la Constanța, la teatrul-cinematograf proaspăt construit de Demostene Tranulis, azi cunoscut drept Teatrul Fantasio.

De la nașterea lui Oleg Danovski se împlinesc pe 9 februarie 2022, 105 ani. S-a născut într-un orășel din gubernia Tavra din Ucraina. Există multe speculații despre părinții lui, se pare că tatăl, de origine poloneză, a luptat ca ofițer alb în războiul civil din Rusia, de unde nu s-a mai întors. Mama lui, româncă din Bălți, a simțit că revoluția bolșevică nu va aduce nimic bun și a fugit la Chișinău, apoi la Cernăuți unde și-a câștigat existența ca profesoară de dans și coregrafă. În anii 1920, cei doi au ajuns la București, apoi la Constanța. De dans Oleg s-a apucat abia la 13 ani, iar până atunci a făcut, cum el însuși își amintea, pictură, sculptură, vioară, patinaj artistic, ba chiar și box.

După pirueta adolescentină de la Tranulis, ambițiosul Oleg se întoarce la București unde se angajează ca balerin la Teatrul Cărăbuș, apoi la Teatrul Evreiesc, după care, ca solist și coregraf la Opera Română. Dansul său a făcut bucuria spectatorilor din toată lumea, Teatrul Balșoi, Opera din Milano sau Metropolitan din New York sunt câteva dintre scenele pe care a apărut. În 1978, la propunerea lui Aurel Manolache, director al amintitului Teatru Fantasio, a revenit la Constanța, unde a înființat în cadrul teatrului de revistă o secție de balet. Primul spectacol – „Chopiniana”, ultimul – „Crăiasa zăpezii”, realizat în 1996, cu puțin timp înainte de a se stinge din viață. Între ele o mulțime de montări excepționale, greu de egalat. E minunat că în Constanța de azi încă mai afli persoane care țin să spună, cu satisfacție și mândrie, Eu am văzut „Lacul lebedelor” sau „Spărgătorul de nuci” ale lui Danovski.

Ionel Alexe, bibliograf

Leave a Reply